Who I Really Am ?

Mai am inca un fic. Inca o idee. Sper sa va placa. Astept cat mai multe commuri, critici si pareri. Va urez: Lectura Placuta !!!



Capitolul 1: Inceputul Sfarsitului


Stau pe pat si ma uit pe geamul inghetat al camerei mele. Afara ploua. Privesc fermecata picaturile reci care cad din cerul trist. Norii sunt din ce in ce mai inchisi la culoare, iar picaturile cad mai multe cu fiecare secunda care trece. Lacrimile imi aluneca pe chipul angelic fara incetare de cateva ore. Cu fiecare minut care trece, parca trece o eternitate. Ochii mei sunt rosii de la atata plans, dar tot nu ma pot opri. Ma simt ingrozitor. Simteam ca imi lipsea ceva, ceva foarte important, dorinta de a trai. De ce? Pai, nici nu prea stiu cum sa spun. Eu nu aveam nimic, nici parinti, nici prieteni, nici casa, nici pe cineva caruia sa-I pot povestii macar o singura data ceea ce simt, nici macar un pic de… fericire. Nu zambisem vreodata de cand m-am nascut, eu doar am plans, am suferit si am simtit o durere sfasietoare, pe care inca o simt in fiecare moment. Au trecut optsprezece ani in care eu mi-am pierdut absolut fiecare clipa. Nu mi-am cunoscut niciodata parintii, ei m-au abandonat imediat dupa nastere si s-au sinucis doua zile mai tarziu, cel putin asa am aflat de la femeia care m-a adoptat. Este o persoana rea, manipulatoare, egoista si foarte fitoasa. Este pur si simplu ingrozitoare. Pe ea o cheama Ayka, are cam treizeci si cinci de ani, si se crede cea mai frumoasa persoana din lume, doar o sclifosita dupa parerea mea. Pe mine ma uraste atat de mult, incat ar fi in stare sa ma si omoare, dar nu am nici cea mai vaga idée de ce. De prima data cand am privitit-o s-a uitat la mine cu o privire atat de ucigatoare, de plina de dispret si ura, cam la fel cum se uita si acum. Nu pot intelege de ce si ce are cu mine. Totusi ii sunt recunoscatoare sic red ca ii datorez multe pentru ca macar m-a luat la ea si mi-a oferit un adapost. Eu stau intr-o pivnita micuta, a florariei in care lucrez, bineintales, care este a Aykai. Este aranjata pe gustul meu si destul de confortabil. Nu am prea multe lucruri aici, doar cateva haine,, o lampa roz bombon, doua carti si o cutie. In acea cutie sunt niste poze cu mine cand eram mica si cu parintii mei, si niste documente, pe care nu le-am citit niciodata. Ma rog, mai este si un tablau pe perete, cu un barbat pe care am inteles ca ea l-a iubit mult. Ea nu a avut nici un iubit, sot sau prieten, dar nu pot sa zic ca ma mira. Bine, ma rog, asta nu mai conteaza.

Imi rezem capul de geamul rece si umed, iar cu o mana imi sterg lacrimile ucigatoare de pe obrazul rosu si fin. Incercam sa ma opresc din plans, dar nu reuseam. De fiecare data cand ma gandeam la viata pe care o am ma intristam mai tare, plangeam mai mult, ma simteam mai prost, mai singura si mai neajutorata. De cele mai multe ori stau la mine in camera, privesc pe geam si visez. Visez la cum ar fi sa fiu o printesa, sa locuiesc intr-un palat mare si frumos, sa intalnesc un print sis a ne casatorim. Dar cine s-ar indragostii de mine? Nimeni. Toti ma vor uri, pentru totdeauna. Ce n-as das a pot sta intr-un palat sis a plec din Konoha, doar un sat mic, nu prea cunoscut. Pur si simplu m-am saturat de viata mea si vreau o schimbare. Dar ce schimbare? Pff … voi gasi eu ceva, dar sunt sigura ca sa fac o schimbare in viata mea este alegerea cea mai buna. Mai ramane de vacut doar ce trebuie sa schimb. Stai, cred ca stiu! Dar gandurile imi sunt intrerupte de vocea Aykai, care tocmai intrase la mine in camera si zise:

- Sakura, mai ai de gand sa pierzi mult timpul? Treci la munca sau diseara nu mai primesti nimic de mancare! apoi tranteste cu putere usa si pleaca.

Eu oftez lung apoi imi inchid cristalinii mei ochii verzi. Imi mai lipesc capul inca o data de geamult inghetat, deranjandu-mi parul lung sir oz, precum florile de cires abea inflorite. Imi pun mana calda pe geam, facand-ma sa tresar involuntar, apoi o las sa alunece lin, lasand o urma. Imi deschid ochii ca de smarald, mai oftez inca o data, apoi imi sterg incetisor lacrimile taioase, pline de durere si tristete, atat de ucigatoare, de pe fata mea trista. Ma indrept rapid spre interiorul florariei si ma apuc sa fac diverse buchete, din flori atat dev frumos colorate.

Acele flori aveau un miros divin. Un miros care te inebunea, imediat ce il simteai. Iti invada nasul intr-un mod deosebit, mirific, ertraordinar. Pe mine ma fermeca pur si simplu. Cred ca aceste flori erau cam singurul motiv pentru care inca mai induram tot ceea ce indurarm. Cand sunt aici, printer florile acestea superbe, ma simt ca si cum as fi cu adevarat eu, ca si cum sunt tot ceea ce imi doresc si chiar mai mult. Este o senzatie pe care nu as vrea vreodata sa o pierd. Desi este un lucru ciudat. Este ciudat faptul ca, cu toate ca aici ma simt reala, eu nu pot zambi. Se pare ca totusi, mirosul nu este indeajuns de puternic incat sa ma faca sa schitez macar un zambat, cat de mic, chiar daca ar fi fals, tot nu pot.

Timpul trecea atat de greu incat aveam impresia ca era oprit. Eu oftez din ce in ce mai mult si sunt din ce in ce mai plictisita. Am impresia ca a trecut mai mult decat o eternitatate, desi au trecut abea trei ore. Trei ore in care visul meu de-o viata, de fapt doar unul dintre ele, parca este real. Peste inca o ora de tortura, care cu greu s-a mai terminat, m-am gandit sa ma duc afara, sa ma plimb, sa iau niste aer curat sis a-mi limpezesc gandurile putin. Nu m-am mai oboist sa-mi iau o geaca pe mine, desi eram destul de subtire imbracata, iar afara inca ploua ingrozitor de tare. Am iesit in graba din acea cadere de lacrimi ale cerului, reci, si am inceput sa alerg. Nu stiam unde ma indreptam, dar orice ar fi, voi continua sa alerg asa. Simteam cum picaturile se izbesc cu putere, repede si taios de mine, cu fiecare pas pe care il faceam.

Satul era atat de pustiu, incat, daca nu cunosteai zona, puteai crede chiar ca e bantuit. Aici traiesc numai oameni buni, modesti, iubitori si blanzi, care intotdeauna se ajuta intre ei. Cu toate acestea exista si o singura exceptie, Ayka. Oftez lung si obosita. De fiecare data cand ma gandeam la Ayka imi aduceam aminte si de trecut, iar siroaiele de lacrimi incepeau din nou sa cada din ochii mei blanzi, iubitori si plini de tristete si durere. Incerc sa-mi inghit lacrimile, dar nu reusesc. Chiar inainte de a aluneca prima lacrima amara si rece, ma impiedic de ceva si aterizez pe iarba uda. Picaturile de durere inca ezita sa apara pe fata mea. Ma uit mai atent prin jur si constat ca nu m,ai eram in sat, cred ca sunt intr-o padure, dar nu se poate observa prea bine, deoarece este noapte. Aproape totul in jurul meu este negru, un negru atat de abisal, de interminabil, de apasator, de dureros.

Imi inchid ochii timp de cateva secunde, eliberand lacrimile ucigatoare din ei. Cand imi redeschid ochii vad ceva luminos, foarte luminos. O lumina mare, orbitoare alba, apare din departare si se pare ca se indreapta spre mine. Se pare ca este o masina. Din ea coboara cineva, dar nu stiu sigur cine. Zaresc o silueta de om, dar nu se vede tocmai perfect. Se apropie de mine. Merge destul de incet. Doamne, oare cine este? Ce vreau de la mine? Imi va face vreun rau? Sper ca nu. Se aseaza langa mine si incearca sa-mi spuna ceva, dar nu poate. Cand constat cine este, raman total cu gura cascata. Fac niste ochii mari si plini de uimire, socati. Este chiar ….

Este chiaaar ... ?! Suspansul asta ..
Ma bucur ca ai publicat un nou fic . :*
Este foarte frumos inceputul si sunt sigura ca tot fic`ul va fi asa .
Astept cu nerabdare next`ul , sa vad cine este acea persoana misterioasa .
Pe curand ! :*

Buna dragilor. Am venit cu nextul. Mi-a venit si mie in sfarsit inspiratia si am facut si capitolul 2 la acest fic. Deci, va urez: Lectura Placuta !!!



Capitolul 2: Fericirea apare pentru prima oara in viata cuiva

Este chiar mostenitorul marelui rege Muriho Uchiha? Wow! Dar ce cauta aici la ora asta? Nu ar fi trebuit sa fie la palat?

Pentru un moment uit de toata durerea si suferinta pe care le simteam. Eram incremenita. Totul in jurul meu disparuse, eram numai eu si el. Stateam nemiscati si ne uitam unul la altul. Ma privea adanc in ochi, facandu-ma sa-mi pierd mintile. Ochii lui de un negru atat de intens erau plini de blandete si bunatate, ma inebuneau. Mi-am adancit si mai mult privirea in a lui, pentru a putea trece de acel abis imbietor si a putea vedea in interiorul lui, a sufletului sau. Negrul parca nu se mai termina, cu cat ne adanceam mai mult privirile, cu atat mai apasator si mai intens, era infinit. Oricat de mult m-as fi straduit sa trec de infinitul abis nu as putea, era imposibil.

Nimeni nu facea nimic. Doar stateam pierduti fiecare in ochii celuilalt. Parca amandoi asteptam ca celalalt sa faca sau sa zica ceva, dar niciunul dintre noi nu avea curajul sa faca asta. Cred ca am stat asa ceva. Nici nu mai simteam cum trece timpul, parca era oprit in loc pentru a simti momentul. Secundele treceau, minutele la fel, poate ca si orele, dar mie nu-mi pasa, nu ma mai interesa. Pentru prima data in viata mea nu vreau sa se terminte ceva, vreau ca acest moment sa dureze la nesfarsit. Cat de pacat ca intr-o anumita clipa totul se va sfarsi, iar fericirea mea va fi spulberata, acum si pentru totdeauna. Stai, ce? Ce tocmai am simtit, sau mai bine zis simt? Nu-mi vine sa cred, pentru prima data de cand traiesc simt acest sentiment de fericire, de bucurie. Este atat de placut. Fara sa-mi dau seama, pe fata mea si-a facut loc un mic, mai mare, zambet. Este ca un fel de miracol pentru mine. Este atat de bines a zambesti.

Deodata tot peisajul devine si mai divin. El isi misca in repaus bratul, punandu-si incetisor palma calda, care emana atata blandete si caldura, pe obrazul meu fin si plin de lacrimi. Simteam cum lacrimile inghetasera si acum se topeau, exact ca zapada primavera, iar acel zambet dulce de pe buzele mele era ca un ghiocel plapand ce anunta sosirea primavera, plecarea cumplitei ierni si alunga toata triustetea, durerea si suferinta din sufletul meu, din inima, din mine. Uitasem de tot. Simteam numai fericire si bucurie., iar asta se putea observa foarte usor.

Eu inca nu dedeam nici un fel de semn de viata, eram atat de fermecata, de vrajita de el, de orice lucru mic si insemnat care era legat de el. Totul in jurul meu, de fapt al nostru, era magic, parca eram intr-un basm, cel mai frumos si magic basm care ar putea exista vreodata. Cerul nu mai era sumbru, posomorat si trist, ci vessel, bucuros si foarte fericit, exact ca mine. Soarele ne zambea cu cel mai mare si plin de puritate si iubire zambert pe care il avea. Razele lui straluceau orbitor de frumos si ferecator, incalzind Pamantul si o data cu el si inimile nostre inghetate. Copacii din jurul nostrum erau roz, semanand cu vata de zahar, raspandind peste tot in jurul lor un miros dulceag si divin, imbatator de dulce, minunat. Iarba pe care ne aflam capatase un verde atat de deschis, de plin de viata si culoare, care te facea sa vrei sa stai intins acolo, in mijloc naturii care acum semana cu o lume mirifica de basm.

Noi ne apropiam din ce in ce mai mult unul de altul, niciunul din noi nestiind ce avea sa se intample. Privirile noastre erau inca nedespartite. Din momentul in care ne-am privit pentru prima oara in ochi nu ne-am mai putut despartii, am ramas inghetati, inghetati de prea multa fericire si blandete. Ochii lui aveau ceva special, ceva ce ma facea sa mor sa-I vad, sa-iexplorez si sa-i iubesc. Inima incepea sa-mi bata din ce in ce mai tare cu fiecare secunda care trecea, iar eu ma simteam din ce in ce mai bine. Golul din inima mea nu mai era acolo. Nu mai simteam nici un fel de durere, tristete sau suferinta. Totul era perfect, poate cam prea perfect. Oricum ar fi mie imi place extreme de mult, ma facea sa ma simt implinita, vie, reala, eu cu adevarat. Simteam ca si cum toata acea durere si tristete pe care am simtit-o sa fie doar o masca pentru persoana care sunt eu cu adevarat. Tocmai acum imi dau seama, dupa optisprezece ani atat de grei, de durerosi si de sangerosi pentru inima mea, acum imi dau seama ca in nici o clipa pana acum nu am fost cu adevarat eu. Dupa atatia ani in care sufletul si inima mea plangeau dupa fericire si iubire, ani in care eu am crezut ca va fi prea tarziu sa mai ajung la fericire, totul s-a schimbat. Poate ca am gasit si schimbarea de care aveam nevoie. Totul este minunat.

Pur si simplu nu ma pot oprii din zambit cand ma uit la el. Ma simt apreciata, in siguranta, iubita. El ma face sa ma simt mai bine decat se poate. Ma face sa zambesc, sa uit de probleme si tristete, sa vreau sa-mi traiesc cu adevarat viata, sa nu mai fie o povara pentru mine faptul ca exist. Totul a incep in sfarsit sa capete contur. Viata mea tocmai acum incepe cu adevarat, iar eu pot sa zic pentru prima oara ca nu este prea tarziu pentru nimic, dar mai ales pentru fericire. Este totul bine in sfarsit.

Intr-o fractiune de secunda totul devine si mai perfect decat este, deoarece el se apropie de mine din ce in ce mai mult. Chiar daca o face cu o viteza mai mica decat a melcului, tot este perfect. Acum se afla la doar cativa centimetrii de mine, mai exact de fata mea. Ii pot simti parfumul. Mirosul emanat de el este divin. Nu exista nici un coltisor al mintii mele care sa nu fie invadat de el, care sa mai poata gandii logic, care sa nu fie afectat de fericire. Este cu adevarat cel mai frumos moment din viata mea, pe care cu siguranta nu-l voi putea uita vreodata, nici daca as vrea. Raman socata de ceea ce fata. Nu pot spune ca nu imi place, dar ... nici nu stiu ce sa zic. Este o senzatie atat de placuta, incat nici nu stiu cum sa o mai descriu. Deodata … .


Pai acesta a fost capitolul al 2-lea. Sper ca va placut. AStept cat mai multe commuri, pareeri si desigur critici cat mai dure.
Va pup dulce.
Bye.