Fără prefaţă

Part 1. (din perspectiva lui Arthur)



Două mâini calde, catifelate îmi mângâie lin părul şi faţa, o voce calmă îmi şoptea vorbe de alint, eram prins într-o euforie dulce. Nările îmi erau inundate de un miros înţepător, dar atât de plăcu; miros liliac proaspăt de primăvară... Nu-mi şimţeam corpul, eram amorţit nu mă puteam mişca, dar acum nu mă înteresa asta. Voiam sa-mi deschid ochii ca să văd chipul acelei fantasme încântătoare, voiam să-mi întind mâinile să şimt trupul acela ce mă fermecase doar cu vocea, mirosul şi acele mâini... Genele parcă îmi erau de plumb, nu voiau să se deschidă ca să pot vedea. Când după multe încercări zadarnice reuşesc să-mi deschis ochii puţin ca să văd acea persoană, o voce stridentă mă trezit din tranşă.

- Arthur! Arthur!
Îmi ridic capul buimac de pe iarba proaspată, încă udă de roua dimineţii, aţipisem. Privesc în zare şi observ un trup neastâmpărat, o fetiţă cu plete roşcovane şi cu un zâmbet mare pe faţă care alerga spre mine, strigându-mi numele. Zâmbesc bine dispus, chiar dacă fusesem întrerupt din ceva important...
- Ce s-a întâmplat, Agathe? Şi, te rog, nu mai alerga că o cazi, şi de data asta nu e vina mea.
- Arthur, Arthur...
În doar câteva clipe ajunsese lângă mine. Uşor, toată un zâmbet, fata se aşeză langă mine pe iarbă, având grijă să nu-şi murdarească rochia brodată cu matase albă. Agathe, micuţul îngeraş al familiei, cu ochii de pişică şi păr roşcovan era un drac impiliţat la cei 12 ani ai săi.
- Frăţioare, de ce nu îi ajuţi şi tu la împachetat? Sunt atât de stresaţi şi de nervoşi, încât pun pariu că Lond o să se ascundă în lada cu mâncare a lui Ivay.
- Ah, acolo da paradis!
Începem să râdem amândoi, stând unul lângă altul, la gândul că iar motanul lui Ahathe o să mănânce provizile făcute pentru întoarcerea acasă.
- Apropo, nu ştii de ce aseară a fost atâta gălăgie lângă biblioteca conacului? Până şi în camera mea s-a auzit zgomotele. Te rog, Arthur, spune-mi adevărul. Ce s-a întâmplat aseară are legătură cu plecarea noastră de la Conac, aşa-i?
- Nu ştiu foarte multe din cele petrecute aseară. Deşi am stat toată seara în bibliotecă, nu am auzit multe zgomote neobişnuite. Azi dimineaţă în salon am aflat de la Arti că seara trecută o caprioară a sărit în tufişurile din grădina de est şi nu a mai putut ieşi. De asta aseară sau auzit acele zgomote şi ţipite ale bucătăresei. Precum ştii în bibliotecă e mereu linişte, nici musca nu se aude. Şi de vină pentru plecarea noastră bruscă e o epistolă primită de tata de la unghiul Daitoolt. Asta e tot ce ştiu. Stăteama amândoi întinşi pe iarbă şi priveam cerul care oferea un adevărat spectacol cu norişori săi albi şi pufoşi.

- Agathe, haide şi ajutăne cu împachetatul ca e aproape amiază.
Voceam mamei era neschimbată. Ştia tot timpul ce ton să folosească ca toţi să o asculte şi să fie ordine. Cu Agathe era altfel. Era severă pentru că-i voia bine, nu pentru că nu o iubea la fel de mult ca tata care o cam răsfăţa.
- Dar, trântorul de Arthur de ce are voie să stea şi sa lenevească la soare în timp ce eu fac toată munca! După ce-şi terminase de plâns ofurile în gura mare, Agathe se puse cu mâinile în şold în faţa mea în semn de protest. Dar înainte de a mai apuca să facă vreo mişcare vocea mamei se auzise iar, mult mai impunătoare de data aceasta.
- Agathe, nu mai comenta şi treci aici! Acum!
Renunţând unalimitate, Agathe se lăsă păgubaşă şi merse să-i ajute în continuare cu bagajele.

Mă şimţeam prost să fie mărul discorbiei, dar nu eram nici dispus să împătur haine şi să fac alte chestii. După un timp, şimţindu-mă prost că nu-i ajut m-am ridicat într-un final de pe iarba, şi mi-am luat rămas bun de la albastrul şi seninul cer din Tamarip. Mergeam încet pe cararea pietruită de lângă conacul care devenise Reşedinţă de vară pentru familie, de când murese bunicul, ducele de L’Onein.
Ajuns în Conac, am mers direct în bucătărie, unde era zarva ceea mai mare. Eh, unde e brânză acolo e şi şoarecul, nu-i aşa?


După alte două ore de împachetat şi de căutat prin toate cotloanele conacului ca nu cumva să uităm ceva, trăsurile erau gata. Drumul de munte nu a fost unul tocmai plăcut sau confortabil pentru a calători cu trăsură, prea multe pietre şi gropi. Fusese una dintre cele mai oboşitoare şi inconfortabilă călătorie, chiar dacă pe tot parcursul călătoriei am stat cu capul în poala mamei.
Nu am habar când am devenit aşa de sensibil. Nu doar eu am călătorit pe acel drum, în acea trasură, în acea zi.


********
**


Înainte de lăsarea întunericului ajunsesem în sfârşit în Palitzerlaan, acasă. După ce m-am dat jos din trăsură primul lucru pe care l-am făcut a fost să merg în bucătărie şi să mănânc; nu credeam că o călătorie poate să-mi facă atâta poftă de mâncare. Fără să mai bag în seamă strigătele şi vorbele „dulci” ale lui Agathe, că n-o ajut cu despachetatul şi că sunt un neşimţit; dar ştiam asta deja.
Când mă văzuse bucătăreasa bătrână se grăbise să aranjeze masa din salonul impozant, pentru ca toţi să luam cina. Dar normal că toţi au fost prea ocupaţi cu alte chestii, aşa că am mâncat singur la masa. Mă puteam bucura de mâncare bună şi multă liniste.
După un drum obositor, inconfortabil şi lung, o cină copioasă, nu-mi puteam dori decât un pat moale. Dar dorinţele nu se îndeplinesc aşa, Hop-poc.
Când mă pregăteam să pun piciorul pe una din treptele de la scările care duceau la etaj îmi aud numele strigat de către o servitoare. Îmi întorc capul să văd ce este.

- Scuzaţi-mă că vă deranjez, tinere stăpân, dar Lordul Raoul vă chemat în bibliotecă. Tânăra servitoare îşi aplecă capul după ce îmi transmise mesajul şi plecase înapoi în bucatarie.
Fac cale întoarsă şi mă îndrept spre bibliotecă, eram curios să aflu motivul pentru care tata nu mă lăsă să dorm, deşi nu era o oră târzie, dar eram foarte obosit.
Ajuns în faţa unor uşi imense, sculptate din lemn de stejar cu diferite modele tradiţionale pe ele. Bat uşor în uşă până aud un „intră” hotărât, de partea cealaltă a uşi.
Deschid uşile mari apoi le închid uşor, fără zgomot. În faţă era o fereastră mare care avea draperiile trase; lumina din cameră provenind de la lunânările aflate pe masa mare şi ovală la care statea tata cu coturile rezemate de aceasta. Un om impozant cu o privire ageră (semănând cu privirea de pisică a lui Agathe), respectat în societate pentru ceea ce are, nu pentru faptul cum a reuşit sa opţină tot ce are acum. Asta era societatea, o mască cu pene şi pietre preţioase pe faţa uneia dintre fetele lui Madam Lalùl - care pentru câteva parale iţi ofereau plăcerea. La exterior frumuseţe radiantă în interior deşertăciune, ură, principii inexistente, doar un trai fără viitor.

Am păşit uşor pe podea, lăsandu-mi gândurile deoparte-, îndreptându-mă spre scaunul din faţa mesei la care stătea tata, încercând să par cât mai relaxat posibil.
M-am aplecat uşor şi l-am salutat:
- Bună seara, tată. Care este problema de mai chemat la ora asta? Înainte să primesc răspunsul la întrebare îmi arătase scaunul, aşa ca m-am asezat aşteptând în linişte.
Între noi se lăsase o tăcere apăsătoare. Era un obicei de al lui tata să observe persoanele mai întâi, apoi să vorbească. Dar de data asta era ceva ciudat la mijloc.
- Arthur, ai aproape 16 ani. După o pauză lungă şi apăsătoare, liniştea se lăsase peste noi doi; până m-am hotărât să vorbesc.
- Da, am aproape 16 ani, şi asta e un lucru rău?
Ne priveam în ochii, fără ca cineva să facă vreun gest, pur şi simplu ne măsuram din priviri.
- Nu e nimic rău în faptul că ai aproape 16 ani, Arthur. Doar că de acum înainte nu mai eşti un copil, eşti aproape un om în toată firea şi trebuie să-ţi faci apariţia în cercurile lumii selecte, să te şlefuieşti. Trebuie să înveţi cum merg lucrurile în înalta societate, dacă vrei sa faci parte din ea, trebuie să-i cunoşti secretele. De aceea peste câteva zile o să mergi la Conacul Contelui Theepf din Ceros. Acolo o să primeşte educatia necesară şi o să te poţi integra mai bine în înalta societate.
După ce tata şi-a terminat discursul scurt – caracteristic lui-, am stat cateva minute în linişte şi am asimilat tot ceea ce mi-a spus. Urma să plec de acasă, departe... Pentru ce? Ca sa învat nişte maniere idioate cum să fiu copia fidelă a unor snobi dintr-o lume haină, ascunsă sub numele de „înalta societate” care niciodata nu-şi vede lungul nasului?
- Bănuiesc că nu pot refuza sau amâna decizia de a pleca?
"Nu", îmi răspunse sec, şi-mi făcuse semn către uşă. Pe semne conversaţia luase sfarşit. Trebuia sa-mi păstrez calmul, nu rezolvam nimic dacă izbufneam, ba din contră, înrăutăţeam lucrurile care nici aşa nu erau într-o lumină favorabilă mie.
Ajuns în camera mare, cu un pat cu baldachin în mijlocul acesteia si cu mobilă de cires. M-am aşezat pe el şi m-am întins lăsâdu-mi gândurile să mă năpădească,care şi aşa nu aveau să mă lase să dorm liniştit.
Cu ultimele puteri m-am ridicat din pat şi mi-am luat nişte haine mai comode şi iar m-am pus pe pat. Ştiam că oricât de obosit eram, nu voi reuşi să am somnul dulce cu vise frumoase la care speram în urma cu câteva ore.
Stăteam în pat întins şi priveam tavanul, gândindu-mă de ce a luat tata o hotărâre aşa bruscă şi fără sens... Dar dacă mă gândeam mai bine ăsta putea fi motivul pentru care vacanţa noastră de primăvară se sfarşise atât de brusc...Îmi părea rău că nu mai aveam ocazia să o văd pe Agathe crescând şi să o învăţ nişte „secrete” esenţiale în viaţă, nu o să mai am pe cine da tot timpul vina... Ahhh.

Contele Theepf, mh, nu auzisem prea multe despre el. Ştiam doar că este unul dintre oameni bagaţi şi influenţi din Vestul Britaniei*, având aproape toate moşiile din zonă în subordine. Era influent în „lumea bună”...
Începuse să mă doară capul la câte gânduri nu-mi dădeau pace, dar dacă tata s-a ocupat de asta totul avea să fie în regula...
Fără să vreau m-am lăsat furat în cele din urma de dulcile meleaguri ale viselor...

Încerc să-mi găsesc o poziţie a corpului cât mai bună, dar ceva trăgea de mine, iar o lumină puterenică îmi deranja ploapele închise. Încerc cu chiu-cu-vai să-mi deschis ochii, şi surpriză, era dimineaţă. Lond, motanul cel neastâmpărat, era în pat cu mine şi se juca cu cearceaful cu care eram învelit. Deşi nu eram încă complet treaz, mă întrebam cum a reuşit Lond să intre în camera, de vreme ce uşa si ferestrele erau închise. Pe lăngă asta mai era şi lumina puternică, deşi seara trecuse trăsesem draperiile...
- Arthur! Leneş mai poţi fi! E aproape miezul zilei şi tu încă dormi?! Nu te mai recunosc frăţioare!
Acum îmi erau toate clare, cum ajunsese Lond în cameră, de ce erau draperiile trase. Totul purta un nume: Agathe!
- Neaţa, surioară, spun cu un ton adormit. La ora asta nu ar trebui sa fi prin grădină, la meditaţii sau sa-ţi hrăneşti motănelul care îmi umple patul cu par de mâţă? Şi nu înţeleg de când ora mea de trezire a devenit un subiect aşa de cotidian? Agathe se bosumflase, aşa cum făcea de fiecare data.
Dar lăsând la o parte sarcasmul şi umorul negru, chiar nu voiam să mă cert cu Agathe, deşi acest lucru era uneori inevitabil. Nu mai aveam multe zile de petrecut împreuna cu ea, deci aş putea să mai las şi de la mine, să încetez să mai fiu aşa de sensibil şi tot timpul dornic de ceartă.
- Ai dreptate, nu am ce face aşa că l-am pus pe Lond sa-ţi lase o amintire pe pat.
- Cum adică o amintire? O întreb buimac, ridicându-mă în şezut în pat şi luându-l pe Lond în braţe, jucâdu-mă cu blana lui moale. Oare îi spusese tata de plecarea mea?

- Ce credeai, aiuritule, că eu nu o să aflu că ne părăseşti ca să mergi să invţii şi să cunoşti lucruri şi persoane noi!? Micuţa roşcovană începu să plângă şi-mi sări în braţe. Cu mâna stângă îi mângâiam părul, iar cu cealaltă îi ştergeam lacrimile care-i udase faţa de îngeraş. Oftasem când o auzeam suspinând.
- Îmi pare rău, dar trebuie să plec, chiar dacă eu nu vreau asta.
Am stat îmbrăţişaţi mult timp după ce Agathe s-a mai calmat, in linişte. Liniştea ce până atunci nu a plutit între noi.
- Arthur, eşti un prost.
Ca de fiecare dată sora-mea ştia cum să strice orice moment, mai ales momentele de linişte şi pace.
- Şi ma rog, domnişoară, de când nivelul meu intelectual a scăzut asa mult?
- Ah, şi-n ceasu al doişpelea îţi arde de ironii, frăţioare? Eşti prost, deoarece ai regrete. Iar faptul ca pleci nu face decât sa-ţi deschidă multe drumuri în viitor. Plecarea asta e cheia spre viitorul tău. Şi ai face bine sa ai grija şi sa nu dai nu piciorul în ea.
Ascultam uimit cuvintele lui Agathe, nu credeam vreodata că o s-o aud vorbind atât de matur la vârsta ei fragedă în care se mai juca cu păpuşile. Era deşteaptă, era şireată, era frumoasă, era sora mea. Am luat-o în braţe şi i-am dat un sărut pe frunte şi i-am mulţumit pentru că tot timpul ştie cum sa întărâţe oamenii la fapte mari.
- Dacă tot ai sa pleci fără să ştii când te întorci, mi-ai putea îndeplini o ultimă dorinţă?
Cum aş fi putut să refuz să fac o fapta bună când piticania mă privea cu inocenţa ei de pisică răsfăţată.
- Orice, domniţa inimi mele!