Puterea Mintii Umane

     M-a lovit inspiratia si m-am gandit sa incep un nou fic. Cum sunt de-a dreptul obsedata de ficurile in care Sasuke si Sakura se urasc si apoi se indragostesc unul de celalalt, nu m-am putut abtine si a trebuit sa incep un astfel de fic. La inceput nu va parea atat de original, cred, dar pe parcurd va promit ca va voi surprinde.
     Acum nu am pus decat jumatate de capitol, deoarece m-am gandit ca daca puneam si perspectiva lui Sasuke, adica inca 10 pagini in word, avea sa fie mult prea mult. Deci partea a doua o am scrisa deja, dar o voi posta peste cateva zile.
     Ficul l-am pus pe mai multe forum-uri. In caz ca il gasiti undeva, este tot al meu.
     Pai, nu va mai retin si va urez lectura placuta!

Puterea Mintii Umane

Capitolul 1

- Nu este nicio cale de scapare ( Part. 1 ) -

Din perspectiva Sakurei
     Cinci minute si treizeci si trei de secunde de asteptat. Cinci minute si treizeci si doua de secunde de asteptat. Cinci minute si treizeci si u ...
     - Sakura? Sakura Haruno? am fost trezita din derularea timpului de catre doamna Tsunade, profesoara de chimie.
     Imi iau repede ochii de pe ceasul ce ticaia zgomotos, atarnat deasupra tablei, si imi indrept privirea spre persoana ce mi-a strigat numele, o mica teama cuprinzandu-ma. Ce m-a intrebat? Si de ce m-a intrebat tocmai pe mine?
     - Sakura, imi raspunzi la intrebare sau esti emotionata si de data asta? Spune-mi ce fel de legatura se formeaza; covalenta polara sau nelopara?
     Acum chiar ca am incurcat-o. Fix despre legaturi trebuia sa ma intrebe, exact ceea ce nu stiu sa diferentiez, daca acea legatura este polara sau nepolara. Ce ma fac acum?
     - Aaa ... este o legatura ... aaa ...
     Am inceput sa ma balbai, in timp ce-mi mut ochii pe ceea ce scrie pe tabla. Simt cum sangele imi trece din ce in ce mai repede prin vene, iar bataile inimii mi se accelereaza. Frica imi pune stapanire pe corp si pe minte, facandu-ma sa uit tot ceea ce stiam.
     Ma holbez ca o idioata la tabla alba, plina de culori ale markerelor cu care a fost scris, si incerc sa-mi aduc aminte ceva despre legaturile chimice. Dar degeaba.
     - Polara, am facut eu sa sune mai mult ca o intrebare, nu ca un raspuns sigur.
     Si a observat si ea. Bineinteles. Se putea sa nu isi dea seama doamna Tsunade? Nu, bineinteles ca nu.
     - Ma intrebi? Credeam ca tu trebuie sa-mi dai raspunsul. Se presupune ca stii care este, nu-i asa?
     In timp ce vorbea, mi-am intors din nou privirea spre ea, vazandu-i privirea iritata, intr-un fel iritata, enervata peste masura. Nu mi-a placut ce am citit pe fata ei, desi, ce-i drept, nici nu prea am putut citi multe prin acea privire de gheata.
     - Legatura covalenta polara, am spus pe un ton ragusit, incercand sa par hotaranta, sigura pe mine.
     A incuviintat din cap, parand multumita de raspunsul pe care i l-am dat, apoi si-a intreptat privirea spre restul clasei. Si asa, atentia ei nu mai era pe mine, eram din nou libera sa numar secundele pana puteam evada din acest infern numit scoala.
     Mi-am atintit imediat privirea spre ceasul prafuit de pe perete, vazand cat de putin timp a trecut. Acum mai erau doar patru minute si douazeci si trei de secunde pana suna clopotelul. Inca mi se pare a fi o eternitate, chiar daca exagerez.
     Totusi, atentia imi este din nou distrasa de vocea profesoarei, care incepe sa ne povesteasca despre proiectul pe care il vom incepe maine:
     - Dupa cum bine stiti, v-am promis ca maine veti incepe un nou proiect cu partenerul dumneavoastra de laborator. Acesta va fi jumatate din media pe semestrul acesta, deci a-ti face bine sa-i dati importanta, daca nu vreti sa va stric mediile inca de la inceput.
     Minunat. Proiect cu partenerul de laborator. De ce nu se poate sa il faca fiecare pentru el si sa scapam de toata prostia asta cu partenerii, de ce?
     - Si nu uitati sa repetati ceea ce v-am predat saptamana acesta. Va va ajuta mult daca aveti deja notiunile de baza stiute, s-a uitat la mine zicand asta, deci vedeti ce faceti!
     Apoi ne-a lasat sa facem ce vrem pentru inca doua minute, pana se suna de iesire, iar orele se terminau in sfarsit.
     Inca doua minute, mi-am spus exasperata, in timp ce-mi indreptam privirea spre ciudatul de langa mine.
     Sasuke Uchiha.
     Nu puteam sa am un coleg mai ingrozitor de banca, un ciudat mai mare decat el nici nu cred ca exista. Ma irita atat de tare faptul ca trebuie sa fac echipa cu nenorocitul de Uchiha incat imi vine sa-mi smulg parul din cap.
     Il urasc! Il urasc! Il urasc!
     Este cel mai obraznic si nepasator baiat pe care l-am cunoscut. Nu am intalnit pe cineva mai indiferent in toata viata mea! Este de-a dreptul incredibil modul in care nu-i pasa de nimeni si de nimic, felul in care nu il intereseaza ce crede lumea despre el ... Oare este constient cu adevarat in momentul in care le raspunde nepoliticos profesorilor, mintea lui chiar functioneaza cand scoate un cuvant? Si daca-i asa, daca el chiar gandeste in astfel de momente, la ce se gandeste? Este clar, nu are absolut nimic in cap. Nu are cum. Este atat de superficial si idiot, incat nu-mi vine sa cred ca pot exista si astfel de specimene pe acest pamant.
     - Haruno! Nu uita sa citesti pentru maine despre oxigen si proprietatile lui chimice si fizice! Si nu te mai holba la mine ca idioata. Nu-mi pasa cat de mult ma urasti, tot avem de facut proiectul impreuna. Nici mie nu-mi convine ca trebuie sa fac ceva cu o persoana care are hartie igienica folosita in loc de neuronii din creier, asa cum numai in cazul tau se dovedeste posibil.
     Simt cum fierbe sangele in mine in momentul in care Uchiha mi s-a adresat atat de plictisit ... si nepoliticos. Cat de tipic.
     Pe langa furia de necontrolat ce imi curge prin vene, simt cum insultele lui ma lovesc asemeni unei pietre aruncate brutal. Ma doare ceea ce imi zice, felul lui nesimtit de a ma jigni. Dar nu ar trebui.
     - Mai taci! i-am spus, apoi mi-am aruncat repede cartile si caietele in ghiozdan.
     M-am ridicat brutal de pe scaun, aproape daramandu-l, si aproape ca am fugit spre usa, cand un raset de idiot mi-a ajuns la urechi. Dobitocul de Uchiha se hlizea degeaba, fara un motiv .
     - Pana si scaunele se sperie de tine, Haruno! Vezi sa nu oripilezi pe cineva prea tare, oamenii sunt mai sensibili la uratenie acuta decat scaunele. Bineinteles, tu nu poti sa faci diferenta. Se uita la mine o secunda, parca meditand la ce ar putea sa spuna mai departe. Ti-a mancat pisica limba, Haruno, sau pur si simplu nu te poti gandi la o replica suficient de inteligenta incat sa ma ...
     - Termina! l-am intrerupt, nemaiputand sa-i suport batjocura. Tu nu stii sa taci atunci cand nu esti bagat in seama? Sau nesimtirea ta este cumva prea imposibil de evitat?
     - Doar atat ai? ma intreba pe un ton superior, inabusindu-si un chicotit.
     Da.
     Dar bineinteles ca nu am sa-l las sa auda acea afirmatie din gura mea. Nu, niciodata. Desi, probabil se va deduce din ceea ce voi face. Macar nu-l voi auzi razand de mine din nou cand isi va da seama ca nu stiu cum sa-l mai bombardez cu insulte.
     - Eu trebuie sa plec, iar cred ca pe tine te asteapta domnul Sarutobi la detentie.
     Am spus asta cu atat calm in voce, incat nu-mi vine sa cred ca i-am vorbit chiar idiotului asta. Este de necrezut cum i-am vorbit chiar pe un ton normal lui Uchiha. Daca nu eram intr-o lipsa de nervozitate in momentul asta cred ca faceam schimb de locuri, eu fiind cea care nu se mai poate opri din a fi rea.
     M-am repezit spre iesire, nemaidand importanta cuvintelor pe care le spunea. Eram mult prea grabita sa ajung acasa, sa ma ascund in camera mea si sa incep sa plang. Nici nu stiu daca mai pot sa imi tin lacrimile pana ajung acasa.
     Am iesit din scoala in mai putin de un minut, dand peste Sai, unul dintre verisorii mei, care se indrepta spre masina. Naruto, celalalt verisor al meu, era deja langa masina, rezemandu-se de ea.
     L-am strigat repede pe Sai, spunandu-i sa ma astepte si pe mine, desi nu era la mai mult de zece metrii in fata mea. Acesta s-a intors imediat ce si-a auzit numele, avand un zambet larg pe fata. Dar buzele i s-au lasat in jos, indepartand surasul de pe chipul lui, in momentul in care m-a zarit, constatand ca eu l-am strigat.
     Mda, eu si Sai nu suntem chiar cei mai buni prieteni, cel putin nu in ultima vreme. S-a suparat foarte tare pe mine acum doua saptamani, cand eu si Narutoi-am facut o farsa. Bineinteles ca nu se putea sa se supere pe scumpul lui fratior, Naruto, asa ca numai eu sunt devina – din puntul lui de vedere. Cat de nedrept! Totusi, nu prea-mi pasa; sunt destul de obisnuita ca lumea sa nu ma suporte, ba chiar sa ma urasca, si sa arunce vine pe mine.
     Sai a incercat sa para neiritat de faptul ca trebuia sa ma ia si pe mine cu masina, dar nu prea ii reusea. Probabil din cauza asta a luat-o asa de repede spre masina. De obicei mai pierde timp, lasandu-ne pe mine si pe Naruto sa-l asteptam aproape jumatate de ora la masina, el fiind cu vreo fata ... sau mai multe. Tocmai de aceea ma inteleg mai bine cu Naru, el nu este un fustangiu tipic.
     Cand am ajuns in dreptul lui Sai l-am salutat, asteptand sa-mi zica si el ceva. Dar degeaba. Nici macar o privire, nimic.
     Clar, nu o sa ma ierte pentru ca i-am spus lui Gai despre activitatile lui extrascolare, ma rog, o parte dintre ele; partea care implica fete, desigur. Gai s-a suparat destul de tare cand a aflat, dar i-a trecut repede, spre deosebire de Sai, care nu cred ca ma va ierta prea curand.
     - Buna, ne saluta Naruto cand ajungem la masina. Niciunul din noi nu ii raspunde, prefacandu-ne ca nu l-am auzit. Nu m-am spune nimic, resemnandu-se si intrand in masina, ocupand locul din dreapta soferului. Deci eu stau in spate, ca de obicei.
     - Hei, Naru, incepuse Sai pe un ton intrigant, vrei sa vii peste vreo ora cu mine si cu cativa baieti din gasca sa, se uita spre mine cu ura, ne uitam la un film? Era foarte clar ca partea cu filmul era o minciuna, ceva ce ii acoperea in caz ca ii intreba cineva unde se duc. Si bineinteles ca Sai nu avea cum sa spuna cuiva ca merge cu gasca sa se imbete si, poate, sa violeze vreo fata sau doua.
     - Scuze frate, am o intalnire cu Hinatapeste doua ore si nu pot sa merg cu ea in parc fiind pe jumatate beat.
     Bineinteles, Hinata. Ea este iubita lui Naruto de aproximativ doua luni, si este si soar lui Sasuke Uchiha. Eu nu am cunoscut-o niciodata, nu pentru ca nu a-si fi avut ocazia, ci pentru ca nu am vrut. Si nici nu voi vrea. Sigur este o sclifosita, o pitipoanca obsedata de hainele la moda si tot felul de alte chestii de genul. Nici nu vreau sa-mi imaginez daca nu ar fi asa cum s-ar putea sa aiba caracterul ... probabil ar fi dubiosasa, asa ca fratele ei.
     Nu am mai dat atentie conversatiei dintre cei doi pana cand am ajuns acasa, iar eu fiind prea adancita in ganduri, nu am constatat. Atunci a trebuit ca Naruto sa-mi deschida usa si sa ma sperie. Aproape ca am cazut in momentul in care am pasit pe astfaltul ud, nefiind prea atenta. Nici stangacia mea nu m-a ajutat prea mult, soarta facand ca eu sa ma impiedic de o piatra si, bineinteles, sa cad.
     Baietii au inceput sa rada, evident Sai bucurandu-se de ghinionul meu.
     Nu i-am bagat in seama, vrand sa ajung cat mai repede in camera mea. Deja simteam cum lacrimile nu mai puteau ramane in ochii mei. Dar bine ca ploua, ceva mult prea obisnuit in Forks, deci lacrimile mele puteau fi camuflate.
     Ceva imi atrase atentia in timp ce traversam gradina: o masina mare, un BMW cred, cu siguranta foarte scumpa. Al cui putea sa fie? Si atunci mi-am amintit de cel mai bun prieten al tatei, Asuma.
     Inca un Uchiha, mi-am spus enervanta de-a binelea.
     Daca mai aud mult numele asta idiot cred ca voi face o criza de nervi. De cand s-au terminat azi orele numai de membrii ai familiei Uchiha am parte, si nu-mi face deloc placere.
     Chiar cand voiam sa deschid usa de la intrare, o masina se aude intrand in curte. M-am intors imediat sa vad cine putea fi si am dat de alta masina scumpa, probabil tot un BMW. Nu ma prea pricep la masini, asa ca n-am idee ce marca este, doar pot sa presupun.
     Insa masina asta rosie nu-mi era cunoscuta. Nici nu puteam vedea prea sigur cine era la volan, eu neavand cea mai buna vedere. Cand s-a apropiat indeajuns de mult incat ochii mei sa aiba o imagine clara, mi-am dat seama ca o femeie conducea.
     Motorul s-a oprit, tasnind imediat o tanara domnisoara foarte frumoasa. Ea avea parut scurt si negru, ochii albastrii si o silueta de invidiat. Era imbracata cu o rochita scurta rosie, multa pe corpul perfect, iar peste purta un palton negru trei sferturi descheiat. Pielea ei palida iesea in evidenta. Era de-a dreptul superba aceasta fiinta!
     - Hinata! L-am auzit pe Naruto din spate exclamand entuziasmat. Deci asta este Hinata despre care vorbeste cu atata dragoste. Macar nu-i o ciudata, ca fratele ei. Dar ce facea ea aici? Nu aveau intalnire peste doua ore? De ce a venit mai devreme?
     Pe fata fetei aparu un zambet imens, in timp ce alerga spre Naruto, pregatindu-se sa-l ia in brate. De parca nu s-au mai vazut de un secol. Cat de stupid mi se pare gestul lor de afectiune!
     In timp ce cei doi indragostiti se strangeau in brate, din masina mai iese o copie perfecta a unui fotomodel. Inalta, blonda, silueta perfecta – tipul de fata care te face sa te simti stanjenita numai fiind in apropierea ei. Nu am nici cea mai vaga idee cum o cheama si cine este; poate inca o membra a familiei Uchiha.
     Imediat dupa aceasta fata perfecta isi face aparitia o femeie cu parul ca abanosul si buzele rosii ca sangele, la fel de frumoasa ca adolescentele ce au iesit mai devreme. Probabil mama nenorocitului de Uchiha. Acum chiar mi-e mila de familia Uchiha; frumusetea lor uluitoare este mascata de Sasuke, care isi face familia de ras cu orice ocazie. Cred ca numai el este ingrozitor in familia asta, desi pot sa ma insel – Hinata poate ca este la fel de stupida.
     - Sasuke! Sasuke, scumpule, haide! Ne asteapta familia Haruno!
     Si atunci iese din masina si el. Avea o expresie iritata, plina de nervozitate si indiferenta. Puteam citi pe chipul sau ceva interesant, un sentiment pe care nu cred ca-l mai vazusem la el – discomfort. Totusi nu prea-mi pasa, asa ca mi-am intors rapid privirea spre usa de la intrare, scotandu-mi cheile din buzunarul gecii. Am vrut sa descui usa, dar am constatat imediat ca tata era acasa, asa ca am deschis-o repede, intrand fara sa-i astept si pe ceilalti. Stiu, am fost nepoliticoasa.
     Din bucatarie se auzeau doua voci, care pareau tulburate. Sigur era Gai cu domnul Uchiha. Dar de ce pareau asa de agitati?
     Mi-am pus rapid geaca in cuier, m-am descaltat de cizmele pline de noroi, si am vrut sa merg in camera mea, dar, trecand pe langa bucatarie, am fost oprita de Gai.
     - Sakura, scumpo, poti sa ramai putin aici, te rog? Nu am spus nimic, doar am afirmat, dand din cap.
     Linistea din incapere era sufocanta si incomoda, facandu-ma sa ma simt ca si cum as fi inchisa intr-o cusca. Nimeni nu indraznea sa intrerupa aceasta tacere, de parca ar fi fost letal.
     Totusi, domnul Uchiha a zis:
     - Cred ca o voi suna pe Kurenai, sa vad cand ajunge aici. Probabil ca este pe drum, deci ar trebui sa soseasca repede.
     Chiar in acel moment usa de la intrare s-a deschis, un val de voci entuziaste auzindu-se. Dar ce le-a luat atata?
     - Oh, se pare ca au venit cu totii! L-am auzit pe Gai bucurandu-se.
     De ce au venit? Gai i-a chemat? De ce?
     Tatal meu se duce sa intampine familia Uchiha, chemandu-ma si pe mine. Extraordinar! Acum trebuie sa mai si stau aici, ceea ce inseamna mai multa suferinta, in timp ce incerc sa-mi stapanesc lacrimile.
     Toti s-au dezbracat si s-au descaltat, mai putin Sasuke. Oo, acum face pe nesuferitul sau cum? Nu i-a ajuns cat ne-am certat inainte sa plecam de la scoala? Nu i-a ajuns faptul ca eu am abandonat cearta si am fugit de el? Ce mai vrea si acum? Ce, crede cumva ca folosind atitudinea asta superioara devine mai fascinant? Ei bine nu!
     Si totusi, arata foarte, dar chiar foarte bine stand acolo, rezemat de usa de la intrare. Parca ar fi un zeu grec, venit aici pentru a-mi suci mie gandurile! Iar asta este rau. Dar nu pot sa mint, are un par mult prea perfect, iar acei ochi negrii sunt de-a dreptul divini, innebunitor de profunzi ...
     Aah, dar ce tot zic eu aici? Mda, ca Sasuke e prea frumos. Dar nu este. Ba este.
     Da, este.
     Si ce daca este? Pana la urma sunt si eu fata si trebuie sa admit, oricat de dezgustata as fi de interiorul lui, dar arata chiar foarte bine baiatul acesta.
     Si acum constat ca am ramas doar noi doi, singuri impreuna, eu holbandu-ma ca o idioata la el. Fir-ar!
     - Stiu ca sunt frumos, dar sa se holbeze o urata ca tine la mine – asta ma dezgusta. Tu nu ai ce face?
     Avea dreptate, nu aveam ce face. Nu puteam sa fug pur si simplu in camera mea, sa ma ascund cu capul in perna si sa incep sa plang.
     Nu pot face asa ceva! Sau pot?
     Atunci, ce imi ramane de facut?
     - Copii, Sakura, Sasuke, puteti veni si voi aici? Eu si Asuma avem sa va spunem tuturor ceva foarte important!
     La auzul vocii lui Gai mi-am indreptat imediat privirea spre locul de unde se auzea, indreptandu-ma spre incapere. Uchiha a ramas in locul unde se afla.
     Am intrat in sufragerie si m-am rezemat de peretele de langa usa, asteptand ca cineva sa vorbeasca. Dar nu; nimeni nu zice nimic. Este o liniste asurzitoare in camera, iar asta este foarte deranjant. Chiar daca tacerea predomina, ma simt ca si cum cineva mi-ar urla in ureche. Si ma enerveaza. De ce nu se intampla nimic, de ce?
     - Sasuke unde este? intreaba domnul Uchiha. Nu ati ramas impreuna?
     Mi-am muscat buza inferioara.
     Cu greu ma abtineam sa nu zic ceva rautacios; imi este chiar foarte greu. Parca atunci cand ii aud numele ceva se trezeste in mine, iar toate insultele existente si inexistente imi vin in mana; ca si cum numele lui atrage tot ce este mai rau. Totusi, nu puteam sa fac asa ceva acum, nu puteam sa-l injur in fata tatalui sau. Asta ar fi mult prea nepoliticos.
     Chiar cand deschid usa sa zic ceva, o voce se aude din dreapta mea; vocea lui.
     - Scuzati-mi intarzierea, dar Sakura m-a tinut de vorba si nu am avut cum sa ma dezbrac. Vorbeam despre proiectul pe care il facem impreuna la chimie, de aceea a durat mai mult pana m-am descaltat. Imi cer scuze.
     A folosit un ton atat de bland si cald, ca si cum ar fi vorbit serios, ca si cum ar fi vrut cu adevarat sa fie crezut. Ca si cum ar fi vorbit altcineva in locul lui. Ca si cum ar fi fost o alta persoana. Uimitor!
     Uchiha s-a uitat la mine cu o expresie indiferenta, apoi s-a rezemat de celalalt perete de langa usa. Cat de patetic!
     - Bine. Acum ca suntem cu totii aici, Asuma va va spune pentru ce ne-am adunat.
     Domnul Uchiha si-a dres vocea, apoi a spus pe un ton moale, linistitor:
     - V-am chemat pe toti aici pentru ca eu si Gai vom pleca impreuna in Africa. Mergem acolo deoarece a fost a aparut un caz legat de niste disparitii ale unor copii. Nu au mai fost gasite decat cateva ramasite ale cadavrelor, iar acestea sunt suspecte. Eu, fiind doctor, iar Gai politist, am fost chemati de urgenta pentru a investiga unele lucruri.
     A facut o pauza, uitandu-se la femeia cu parul negru ce statea pe canapea, zambindu-i. Trage aer in piept, apoi continua:
     - Vom pleca de aici maine si ne vom intoarce peste o luna. Gai nu are incredere in voi - se uita la mine, apoi la Sai si la Naruto– de aceea va veti muta cu sotia mea Kurenai si copiii mei, in casa noastra.
     - Ce? m-am crispat eu imediat. Tata, mi-am intors privirea spre el, cum poti sa ne faci asa ceva? Nu-i corect; eu vreau sa stau acasa!
     Toti isi intorc privirile spre mine, mai putin Sasuke. Il pot auzi cum chicoteste, spunandu-mi:
     - Nu stiai?
     Ah, ce l-as lua la pumni in momentul asta! Ce pacat ca sunt atatia oameni in incapere!
     Asuma nu ma baga in seama si continua:
     - Sakura, asta nu este o asa mare problema; cred ca ceea ce-ti voi zice acum te va enerva mai tare. M-am incruntat, incepand sa ma gandesc la tot ceea ce era mai rau. Avem o mica problema cu repartizarea pe camera; de aceea fetele mele vor sta in camera Hinatei, iar baietii, Naruto si Sai, vor sta in camera lui Ino.
     - Si eu? am intrebat eu frustrata.
     - Tu vei sta cu Sasuke in camera, imi spune Gai cu regret in voce.
     - Ce? sarim si eu si Sasuke ca arsi in momentul in care auzim replica tatalui meu.
     - Stati linistiti, spune domnul Uchiha. Sasuke are o camera enorma; va fi ca si cum ati sta in camera separate – nici nu cred ca va veti intalni. Si stiu ca voi nu va intelegeti prea bine, de aceea nu-mi voi face problema din cauza hormonilor.
     Toata lumea incepe sa rada. Gai mormaie ceva, parand putin deranjat de situatie, dar totusi rade. Singurii care nu rad suntem eu si nenorocitul de Uchiha. Noi suntem nervosi.
     - Poate chiar veti ajunge sa va intelegeti, spune Asuma zambind. Maine dupa scoala va veti muta la noi, de aceea veti pleca mai devreme, pentru a va termina bagajele.
     Minunat! Mi-am zis sictirita, fara pic de entuziasm.
     Cum este posibil ca propriul meu tata sa fie de accord ca eu sa stau in aceeasi camera cu idiotul ala de Uchiha? Cum? Si el ma uraste? De ce imi face una ca asta? Si-a pierdut mintile cu totul?
     Intrebari fara raspuns, numai intrebri fara raspuns imi strabat mintea.
     Si asa m-am desprins eu de tot ceea ce ma inconjura, de discutia la care participau acum si restul, de ceea ce va trebui sa indur, de tot. Nu mai eram prezenta decat fizic, deoarece mintea mea este departe, prieduta in agonie.
     Nimeni nu a intrebat de mine, nimeni nu s-a uitat la mine, nimeni nu m-a bagat in seama; am devenit pur si simplu invizbila, inexistenta. Dar nu-i nimic. Asta mi-am si dorit. Exact asta am vrut sa se intample – sa uite toti de mine si sa ma lase sa ma pierd in abis.
     Nu mai voiam sa-i vad pe toti cum se bucura, cum discuta si cum se simt bine; voiam doar sa fiu cu mine insami, sa raman singura si sa plang. Sa ma distrug. Da, sa ma distrug – cel mai bine spus. Sa devin prizoniera masochismului meu, sa ma inec cu propriile-mi lacrimi, sa ma afund in abisul fara sfarsit.
     Si totusi, nu pot. Nu aici, nu acum. Nu cu toata lumea care este in aceasta camera. Nu!
     Nici macar nu stiu cand a trecut timpul, dar a trecut; s-a scurs rapid. Familia Uchiha deja plecase, iar eu nici un deget nu miscasem, nu ma clintisem din loc nici macar cu un centimentru, milimetru; am ramas aici, lipita de peretele rece al sufrageriei, prieduta printre ganduri.
     Cand am sesizat ca nu mai era nimeni aici, m-am dezlipit de perete, incercand sa fac cativa pasi. Dar cum picioarele-mi erau amortite, m-am dezechilibrat. Si am cazut. Nemaipomenit.
     M-am ridicat repede, totusi.
     Acum stau in picioare, nestiind unde sa ma duc. M-as duce in camera mea, dar nu vreau sa plang. M-as duce in baie, dar si acolo as incepe sa plang. M-as duce in biroul tatei, dar nu as avea ce sa fac acolo. M-as duce in biblioteca, dar nici nu vreau sa ma gandesc la citit acum – mi-ar face rau. Sunt deja in sufragerie, dar nu vreau sa mai stau aici – nu am ce sa fac in acest loc. Nici in camera verilor mei n-as vrea sa ma duc.
     Atunci, unde sa ma duc?
     Nu mai stau pe ganduri, deoarece imaginea singurului loc ramas imi vine ca o sclipire in minte, si ma indrept intr-acolo. Fac un mic efort si traversez holul, apoi intru in bucatarie. Acolo erau si verii mei si Gai. Lua-i-ar naiba!
     Cand am intrat in bucatarie toti au sarit cu gura pe mine, ca ce am patit, de ce nu am mai vorbit, de ce m-am comportat asa, ca i-am facut de ras. Le-am zis sa ma lase in pace, deoarece nu aveam chef de discutii, in special de certuri stupide. Si asa au facut; nu mi-au mai zis nimic.
     Mi-am dus sa-mi iau un pahar de apa, l-am baut, apoi am plecat din bucatarie, neavand ce sa mai fac, incercand cat de mult se putea sa nu pornesc o cearta. Si pana la urma reusesc sa mentin pacea. Asta e bine.
     Baietii au inceput sa vorbeasca despre cat de tare va fi sa stea cu fetele, planuind tot felul de farse si activitati pe care le puteam face impreuna, toti, ca niste prieteni buni ce vom fi.
     Iei, ce bucurie, mi-am spus, resemnandu-ma.
     Iei.
     Iei, mi-am repetat de cateva ori in minte, pana cand m-am enervat. Am tras adanc aer in piept si m-am indreptat spre camera mea, fiind singurul loc in care puteam sta cu gandurile mele.
     Cand am ajuns in camera mea m-am dus la calculator, am deschis o pagina nou de Word si, fara sa mai stau pe ganduri nici macar o secunda, am inceput sa scriu tot ceea ce imi venea in minte. Jonglam cu cuvintele, nu ma gandeam la ce scriam; doar sa nu sune prea ciudat. Si in cateva ore am contiuat sa scriu; si am scris chiar ceva dragut, totusi trist.
     Am povestit viata unei persoane fericite, care avea o viata plina de impliniri, realizari, numai bucurie. Atat de diferita de viata mea, m-am gandit, oftand dezamagita.
     Si-acum, mi-a picat mie fisa, de ce nu am eu o viata ca aceea, o viata fericita? De ce?
     Alte intrebari mi-au acaparat mintea, nedaruindu-mi pace, liniste.
     „De ce nu se-acopera pielea lucioasa a pamantului cu blana? De ce nu rasare iarba verde si frageda pe spinarea fierbinte a fiarelor din paduri? De ce nu le cresc pomilor aripi si pasarilor radacini? De ce nu ciripesc pietricelele fericite de pe marginea raului?”
     Intrebari fara sens, intrebari fara pic de logica, intrebari fara raspuns, intrebari retorice. Si totusi, mie mi-au venit in cap; de ce?
     De ce? De ce? De ce? Numai asta stiu sa intreb, sa ma intreb. De ce? De ce nu pot sa ma opresc, sa accept totul asa cum este si sa tac din gura? De ce? De ce nu pot sa ma adaptez, daca trebuie? De ce?
     Si-atunci imi vine o alta intrebare in minte, cea mai reala si mai logica intrebare. Pur si simplu o intrebare. Si totusi, este una vitala, care daca-ar avea un raspuns, daca i-as putea gasi un raspuns, mi-ar lumina mintea, m-ar invata sensul vietii.
     - De ce se-ntampla totul?
     Mi-am repetat intrebarea cu voce tare de cateva ori. Dar degeaba. Nimic. Nimic nu-mi venea in minte, nici macar o explicatie stupida. Asa ca, am mai facut rost de o intrebare retorica. Minunat.
     Ma ridic de pe scaun, un pic cam brusc, daramandu-l. Il ridic repede, apoi raman nemiscata in fata geamului.
     Mintea imi este goala. Gandurile mi s-au refugiat undeva unde nu vor fi gasite – si, atata timp cat eu imi pastrez o anumita ordine in cap, vor ramane acolo.
     Picaturile de ploaie cad nestingherite din cer, norii nergi acoperindu-l. Arborii isi infioara frunzele fosnind ametitor si furtuna cucereste pamantul insetat. Peisajele posomorate se amesteca in valtoarea furtunii amenintatoare. Din cerul fumuriu si sumbru cad picaturi mari si reci de ploaie, atat de curate si stravezii ca lacrima unui izvor. Ploaia saruta pamantul cuprizandu-l in bratele sale cu suvoaiele indraznete si paraiele zglobii. Natura suspina prin fulgere, fulgere lungi ce strabat norii si care infricoseaza. Doar frunzele se mai misca ametite valsand in pustietatea ploii. Strazile impartasesc gustul linistii fiind spalate de picaturile acestei ploi.

     Sper ca v-a placut. Astept pareri!

Bravo ! Pana acum mi se pare destul de interesant.Chiar ai talent !
Te astept cu next-ul

     Am adus continuarea.

Capitolul 1

- Nu este nicio cale de scapare ( Part. 2 ) -

Din perspectiva lui Sasuke

     Trantesc nervos portiera masinii, in timp ce ma gandesc cum voi supravietui, cum voi face fata unei asemenea enormitati ... adica nenorocita aia de Haruno. Are sa fie un cosmar!
     Iad. Infern. Un cuvant potrivit? Purgatoriu!
     Idioata aceea are sa-mi invadeze spatiul, sa-mi patrunda in camera, in baie, in garderoba si cine mai stie pe unde. Numai faptul ca acele picioare straine au sa-mi calce locul sacru, locul meu de meditatie, locul de reculegere, singurul loc unde pot fi cu adevarat eu, ma innebuneste!
     De ce? ma tot intreb inca de ieri, de cand Asuma mi-a dat vestea. Dar, bineinteles, nici de data asta nu pot sa gasesc un raspuns acestei intrebari.
     Oroare, mi-am spus pe un ton iritat, gandindu-ma la alte sinonime pentru acest cuvant.
     Si nu mai pot sa-mi scot din minte faptul ca trebuie sa doarma la mine in camera. De ce? de ce la mine? Nu poate sa doarma pe jos sau, mai bine, afara? Numanui nu-i va pasa oricum.
     Aaah, cat o pot uri pe ipocrita aia de Haruno! Imi vine s-o iau si s-o dau cu capul de toti peretii existenti in casa, s-o trec prin foc pana devine cenusa, apoi sa dau cainilor cenusa ei. Dar nu. Si cainii ar fi scarbiti de cenusa ei, deoarece este a ei!
     As vrea doar s-o torturez cat se poate, s-o fac sa simta durere, sa o fac sa-si doresca sa nu ma fi cunoscut vreodata. Soarta i-a fost hotarata inca de-atunci, de cand ne-am intalnit prima oara, am raspuns unui gand trecator. Moartea ei a fost hotarata in momentul in care ne-am intalnit prima oara. I-a fost scris sa moara si, daca s-ar putea, de mana mea.
     Simt cum sangele capata o viteza din ce in ce mai mare, trecandu-mi din ce in ce mai repede prin vene. Imi strang pumii, incercand din rasputeri sa ma controlez, sa nu lovesc ceva ... sau pe cineva. Si reusesc. Dar cu greu. Pana cand ajung la etajul meu, cel de-al treilea, indreptandu-ma spre biblioteca ... sau birou, sau ce-o fi mai exact. Scot repede un teanc de hartii si incep sa le rup, tragand cat puteam de brutal de ele.
     Si degeaba. Nu imi puteam potolii dorinta de a urla din toti rarunchii. Nu puteam sa-si potolesc nervii. Nu puteam sa ma potolesc. Dar trebuie. Trebuie sa-mi revin.
     Autocontrol.
     Autocontrol, Sasuke, autocontrol. Foloseste-te de el, mi-am poruncit singur. Dar totul este in zadar. Parca ar fi fugit de mine ca de moarte. Dar de ce? De ce nu mai pot sa ma controlez, sa-mi tin sentimentele doar pentru mine? De ce?
     De ce? Iar intrebarea asta stupida. De ce nu pot si eu sa intreb altceva, nu stiu ... poate sa pun intrebari la care pot sa primesc si un raspuns. Dar nu. Cum as putea sa fac eu asa ceva, sa nu complic atata lucrurile, cum? Doar sunt eu.
     Sau nu. Nu sunt tocmai eu. Nu pot, cel putin pentru urmatoarea luna, sa mai fiu eu.
     Daca stupida aia de Haruno isi da seama cine sunt eu cu adevarat ... nici nu vreau sa stiu ce s-ar putea intampla! Numai gandul ca ea, Haruno, acea idioata, ar putea stii cine este cu adevarat Sasuke ma distruge!
     Si totusi, cum voi rezista atatea saptamani fara sa fiu eu? De abia rezist cateva ore la scoala, iar cateva zile deja este imposibil. Dar cateva saptamani? Nu pot!
     Si atunci, ce fac? Cum rezist? Cum voi supravietui fara sa fiu eu, fara acea masca infernala pe care mi-am contruit-o special pentru a nu ma putea cunoste nimeni? Cum?
     Cum? Inca o intrebare retorica. Inca o intrebare care ma innebuneste.
     Cum voi trai eu fara sa cant la pian, fara sa ascult muzica tot timpul? Fara sa scriu? Fara sa citesc? Fara sa fac tot ceea ce fac de obicei? Cum?
     - Cum? urlu cat pot de tare, uitand ca sunt intr-o casa in care ma poate auzi lumea.
     Ma duc in dormitor si ma trantesc in pat. Iau o perna si mi-o pun pe fata, intr-un fel, incercand sa ma sufoc. Fara speranta. Perna nu ma ajuta cu nimic. Si ea ma uraste. Si ea vrea sa fiu torturat si sa sufar. Si ea vrea. Este aliata cu restul lumii, contra mine.
     Macar este bine ca va fi si Naruto aici. El imi este amic. Si cred ca nici Sai nu este prea rau; pare de treaba. Daca seamana cu fratele sau ma descurc. Dar Haruno ... ea este dezastrul suprem! Ea nu seamana cu verii ei. Haruno este ingrozitoare. Si idioata. Si extrem de urata. Si proasta. Si stupida. Si in multe alte feluri.
     Iar eu o urasc! O urasc! O urasc! O urasc!
     Si vorbele tatei ma enerveaza. Cica „Poate va veti imprieteni.”. Da, sigur. Eu si Haruno. Asta este cea mai stupida chestie pe care putea sa o spuna.
     Sa ne imprietenim. Ce stupid! De parca s-ar putea intampla vreodata ...
     Dar gandul nu a mai fost continuat, deoarece mintea mi-a fost invadata de trecut, de amintiri dureroase.
     Nu voiam sa-mi amintesc, nu voiam sa imi aduc aminte de acea prietenie atat de frum ... stupida. Pur si simplu nu voiam! Doar din cauza acelor evenimente nefericite m-am schimbat, mi-au alcatuit aceasta masca si am distrus totul. Acum nu vreau, si nici nu pot, sa-mi amintesc! M-ar durea prea tare sa retraiesc acele ...
     - Sasuke, ce-a fost zbierletul acela? imi intrerupe Asuma sirul gandurilor.
     Am oftat, nevrand sa am din nou acesta discutie cu tata. Pur si simplu nu-mi place sa vorbesc despre sentimentele mele cu cineva, in special cu tata, care ma bombardeaza cu sfaturi dupa aceea. Nu vreau sa-mi dea sfaturi! Ma descurc si singur! Chiar daca-s folositoare ...
     - Off ... Sasuke, stiu ca ti-e greu, dar trebuie sa faci cateva sacrificii. Nu te mai gandi la trecut, uita de fosta ta prietenie si imagineaza-ti ce frumos ar fi ca tu si Sakura sa deveniti prieteni. Ce este rau in a lasa pe cineva sa te cunoasca?
     S-a oprit, indreptandu-se spre pat, apoi asezandu-se langa mine. Imi ia perna din mana, punand-o la locul ei, apoi ma priveste cu blandete. Se uita la mine, nespunandu-mi nimic. Probabil ateapta. Dar ce, ce asteapta?
     Ca eu sa zic ceva, mi-am raspuns singur la intrebare. Logic ca asta asteapta.
     - Tata, o urasc! Si nu vreau sa fiu prieten cu ea! Nu vreau sa mai fiu vreodata prieten cu vreo fata! Sunt niste nenorocite! De fapt, nu vreau sa fiu prieten cu nimeni! Ma descurc si singur!
     Am scuipat ultima propozitie.
     - Si nu vreau sa ma cunoasca! Urasc ca lumea sa ma cunoasca! De ce trebuie sa ma cunoasca cineva, daca eu nu vreau acest lucru? am continuat, incepand sa ridic tonul din ce in ce mai mult, cu fiecare cuvant pe care-l rosteam.
     Asuma se incrunta, oftand.
     - Nu tipa la mine! Si nu mai vorbi asa de urat, imi atrage el atentia. Mai ofteaza inca o data, apoi continua: Fiule, stiu ca nu vrei sa lasi pe nimeni sa te cunoasca, dar totusi, sunt persoane care te cunosc deja, iar aceste persoane sunt ranite de comportamentul tau. Nu vrei sa iti revi, sa fii din nou tu si sa nu te mai ascunzi?
     - Nu! Nu vreau sa fiu din nou eu! Nu vreau!
     - Sper ca iti dai seama ca Sakura va descoperi o parte din tine. Ea va fi aici, cu tine, in singurul loc unde esti tu cel adevarat. Deci este imposibil sa nu ajunga sa te cunoasca. Si tu, de asemenea, o vei cunoaste pe ea. Vei vedea cat de asemanatori sunteti ... si ea se ascunde, intr-un fel, dupa o masca – la fel ca si tine.
     Apoi se ridica, vrand sa iasa din camera, dar eu il opresc.
     - Ce vrei sa spui? am intrebat, intr-un fel intrigat.
     - Vei vedea.
     Doar atat mi-a spus, apoi a deschis usa dormitorului, pasind pe holul etajului meu. Inainte de a pleca si de a ma lasa singur mi-a mai zis:
     - Cred ca iti va face bine sa stai un timp cu Sakura. Cred ca va va fi de ajutor amandurora.
     Si a plecat, lasandu-ma singur, cu gandurile mele masochiste, pierdut in chinurile mele interioare.
     Ma uit in jurul meu, intrebandu-ma ce sa fac. Si nimic. Nu stiu. N-am nimic de facut.
     Ma ridic in capul oaselor, avand intentia de a ma duce spre camera de muzica. Vreau sa ma descarc. Vreau sa cant. Vreau sa fiu eu, macar pentru cateva minute. Am nevoie sa fiu eu. Trebuie sa fiu eu.
     Si m-am intreptat spre pian, m-am asezat si am incepu sa cotrobai printre miile de partituri ce sedeau deasupra acestuia. Nu stiu ce caut mai exact. Pur si simplu sunt in cautarea unei partituri care sa ma linisteasca, ceva care sa-mi redea autocontrolul. Dar ce? Care este acea melodie care sa ma readuca cu picioarele pe pamant? Care?
     Nu stiu cat timp am continuat sa ma uit peste foile pline de note si portative, dar intr-un final, am reusit sa gasesc ceea ce cautam. Nu era una din melodiile mele, dar era una buna; ceva care ma linistea.
     Acum tineam in mana partiturile unei melodii de care sunt indragostit de multa vreme, una pe care nu numai ca imi place sa o ascult, dar si sa o cant: „Breaking The Habbit” de la Linkin’ Park.
     Si am inceput sa cant.
     Nu stiu cat timp am continuat, cantand aceasi melodie de cateva zeci de ori, dar simteam ca nu ma mai puteam opri. Insa ma dureau degetele la cat am apasat clapele acelea. Si trebuie sa ma opresc.
     Daca eu nu mai pot canta, atunci voi asculta melodia.
     Dupa ce-i dau drumul sistemului audio, ma trantesc pe canapea, ramanand pe ganduri.
     Ce-am sa fac? m-am intrebat pentru a nu mai stiu a cata oara.
     Cum voi reusi sa fiu eu insumi, fara ca Haruno sa-si dea seama? Cum voi reusi sa ma ascund, cand ea va fi aici, in singurul loc in care sunt eu insumi? Cum?
     Dar deoadata intrebarile se opresc, iar ceea ce mi-a spus mai devreme tatal meu imi revine in minte.
     „Vei vedea cat de asemanatori sunteti ... si ea se ascunde, intr-un fel, dupa o masca – la fel ca si tine.”
     Ce-a vrut sa zica? La ce se referea? Cum adica semanam? Cum adica si ea se ascunde? Cum ar putea ea sa se ascunda? De ce s-ar ascunde?
     Nu cred!
     Nu are cum sa fie adevarat!
     Dar ... dar daca chiar este asa, atunci ... de ce? Ce a determinat-o sa se ascunda si ea dupa o masca? Ce a facut-o sa faca asa ceva? Ce?
     Mi-e pur si simplu imposibil sa cred asa ceva! Imposibil!
     Deodata se aude un ciocanit la usa, urmat de dulcea vocea a iubitei mele mame:
     - Sasuke, scumpule, am pregatit cina. In cinci minute sa vii jos, bine?
     Nu am raspuns, incercand sa-mi las masca sa ma controleze, sa nu fiu eu insumi. Dar degeaba. Mi-e de-a dreptul inevitabil sa nu ma port frumos cu mama mea. Pana la urma, nici cel mai mare nesimtit nu ar putea sa-i reziste acestei femei uimitoare; Kurenai este mult prea buna pentru a merita ca eu sa ma port urat de fata cu ea.
     In concluzie, i-am raspuns:
     - Vin imediat, mami! Asteapta, te rog, sa imi inchid muzica.
     Si asa am si facut. Am oprit muzica si am coborat jos. Am intrat in bucatarie si m-am asezat la masa, langa Ino. Blonda se juca pe telofon. Mama tot cara bunatati, farfurii si tacamuri pe masa. Hinata o ajuta, iar tata nu venise inca.
     - Sasuke, dar de ce esti asa de morocanos? Se aude vocea pisicita a lui Ino. Esti inca suparat pentru ca vor sta la noi fratii Uzumaki si verisoara lor? Haide, mai, nu te mai stresa atat; stii ca nu va fi chiar atat de rau precum crezi – doar nu vrei sa recunosti. De ce-ti faci atatea probleme pana la urma? Sakura pare ...
     - Ciudata, o intrerupe Hinata, fiind dezgustata de acea fiinta. Tu nu ai vazut ce reactii anormale are? Si cat de nepoliticoasa este? Sau ce oribil se imbraca? Este ingrozitoare! Sincer, mi-e mila de tine, Sasuke! Pe de alta parte, ma bucur ca nu trebuie sa stea cu mine in camera – ar infecta-o. Vei avea mare noroc daca vei supravietui cu Sakura timp de o luna.
     Bravo, Hinata! In sfarsit cineva care este de aceeasi parere cu mine, mi-am spus, mandru. Chiar ma bucur ca am pe cineva de partea mea, cineva care este contra Sakura.
     Stop! De ce i-am spus eu Sakura? Eu ii spun cum am chef, nu cum vrea ea sau cum ii spun restul – adica Haruno. Cred ca o sa am cosmaruri la noapte daca ii mai aud mult numele pe ziua de azi.
     - Gata, gata, terminati! ne opreste Kurenai critica la adresa lui Haruno. Sakura este o fata foarte draguta si politicoasa, este doar timida – de aceea a reactionat in acel mod. Sunt sigura ca va veti schimba parerile despre ea foarte curand. Acum haideti, fiti optimisti si ganditi-va ca va fi foarte distractiv sa mai avem inca o fata aici!
     - Ce se intampla aici? intreaba Asuma, care tocmai intra pe usa. Iar vorbim despre Sakura, Sasuke? Am avut aceasta discutie mai devreme, asa ca haideti sa schimbam subiectul. Aceasta este ultima seara in care vom manca toti, impreuna, ca o familie. Ce-ar fi sa ne bucuram de aceasta cina delicioasa si dupa sa ne uitam la un film in familie? Cu ocazia asta, se uita spre mine, veti scapa de facut temele pentru maine! Nu puteti rata o asemeanea oportunitate! Nu se stie cand o sa va mai zis eu vreodata sa nu va faceti temele.
     Fetele, Hinata si Ino, au inceput sa strige de bucurie, in timp ce Asuma si Kurenai se asezau la masa. Eu am ramas indiferent, incercand sa pastrez o fata intacta, chiar daca pe dinauntru faceam si eu ca surorile mele. Poate chiar mai rau, mi-am spus amuzat.
     Chiar eram fericit pentru ca nu trebuie sa-mi fac temele pentru maine, in special pentru ca Asuma ne-a zis sa nu ni le facem. Asta este intr-adevar o minune!
     Pe parcursul cinei nu prea a mai vorbit nimeni, fiecare fiind concentrat pe mancarea sa sau, in cazul meu, pe gandurile sale. Tot nu-mi puteam scoate din minte cuvintele tatalui meu, in legatura cu Haruno. Dar de ce?
     De ce-mi pasa? Nu, nu-mi pasa, insa eram interesat, atras de acest subiect. Dar de ce?
     Dupa masa, cand toti s-au dus in sufragerie, eu am ramas ultimul, vrand sa spal vasele. Ciudat, eu nu spal niciodata vasele! Ce m-o fi apucat?
     Am spalat rapid vasele, apoi m-am dus si eu in sufragerie. Mama statea intinsa pe una din canapele, tata langa ea. Ino era pe un fotoliu, iar Alice cotrobaia printre DVD-uri. Eu unde sa stau? m-am intrebat, stiind ca am pus o intrebare stupida. Aveam multe locuri in care puteam sta: pe unul dintre fotolii, pe cealalta canapea, pe jos. Hinata cred ca va sta pe un fotoliu ... atunci eu voi sta pe canapea – o voi avea doar pentru mine, ceea ce este bine.
     - Ce gen de film ati vrea sa vedeti? Vreti o comedie? intreaba Hinata entuziasta.
     - Un film horror! sare Ino repede, pentru a se asigura ca va fi asa cum vrea ea.
     Off, cat pot sa urasc filmele de groaza! Sunt de-a dreptul stupide si nu au nimic care sa te sperie. De obicei mor de plictiseala cand ma uit la un astfel de film ... Sper ca nu vrea nimeni, pentru ca daca facem cum vrea Ino, o s-o asasinez dupa cumva! Poate in timp ce doarme ...
     - Ce-ati zice mai bine sa vedem o comedie romantica? As vrea sa rad, dar si sa vad ceva dragut, putin siropos, spune Kurenai, facandu-ma s-o iubesc si mai mult. Ea este salvatoarea mea, si a lui Ino – acum n-o sa o mai omor.
     Imediat ce a auzit asta, Hinata s-a intors la DVD-uri, cautand ceea ce a fost solicitat. Ma intreb ce film vom vedea ...
     - Gata, am gasit! tipa Hinata nerabdatoare. Ne vom uita la „Leap Year”
     La naiba!
     Urasc filmul asta! L-am mai vazut de cateva zeci de ori, in trecut fiind filmul meu preferat, dar acum, imi vine sa innebunesc cand aud ceva despre el. Este foarte stupid! Cu o poveste extrem de stupida!
     Este despre un El si o Ea, care la inceput se urasc, apoi se accepta unul pe celalalt, intr-un final indragostindu-se. Cat de patetic! De parca te-ai putea indragosti de cineva in doar cateva zile, mai ales daca urasti persoana respectiva! Asta este stupid!
     Dar se pare ca trebuie sa fiu atent la film, nu prea am alta varianta ... poate doar sa ma duc sus sa-mi fac temele, dar mai bine m-as lasa impuscat de o mie de ori, decat sa fac teme.
     Si mai sunt si nervos. Extrem de nervos. Nici nu cred ca o sa-mi treaca prea repede aceasta stare, mai ales ca de maine va fi din ce in ce mai rau, Haruno fiind aici pentru a-mi testa mie nervii. Aaah, cat o pot uri!
     Si iar ma gandesc la ea, mi-am spus iritat. De ce ma gandesc iar la acea persoana insignifianta? De ce?
     Off, cred ca voi avea nevoie de un control la cap. Poate la Asuma. Maine la prima ora a diminetii. Poate mi-ar interzice sa mai merg la scoala sau, mai bine, sa mai vad oameni, sa nu mai fie lume in jurul meu ... poate pe o perioada nedeterminata de timp. Asa n-as avea cum sa stau cu idioata aia de Haruno.
     Mi-am inabusit un chicotit, incercand sa nu atrag atentia asupra mea. Apoi mi-am fixat privirea spre ecranul gigant de pe perete, incercand sa fiu atent la film, care aproape se terminase.
     Acum era faza cand fata a ajuns in Dublin si trebuia sa-i dea banii tipului ala care a condus-o. Iarr lui ii pare rau ca se despart. Mda, foarte stupid. Si gestul fetei, sa-i dea bani si sa-l lasa cu ochii-n soare, de-a dreptul nesimtit. Dupa ce ca si-a pirdut si masina din cauza ei! Cat de stupid! Stupid, stupid, stupid. Si tipul a fost un gentleman, neluandu-i banii – foarte frumos din partea lui. Acum chiar mi-e mila de el ...
     Oftez, ridicandu-ma sa ma duc la baie.
     Cand ma intorc, filmul era pe terminate, avand acel sfarsit tipic, in care femeia se intoarce dupa barbat, dar crede ca el n-o mai vrea, apoi el vine dupa ea si totul se termina cu bine. Tipic. Si stupid.
     M-am simtit ca un idiot urmarind acest film, ca si cum ar fi fost pus special pentru mine. Oare asa a fost? Oare Asuma a planificat asta pentru a-mi dovedi ca asa se va intampla si cu mine si Haruno? Pentru a-mi arata cumva ca el are dreptate? Sigur! De parca ar fi vreodata posibil ca eu s-o plac catusi de putin! De parca ar fi posibil sa nu o urasc cat voi trai! Stupid! Imposibil!
     - Sasuke! Sasuke!! Sasuke!!!
     - Da!! am racnit brusc, pe jumatate constient ce reactia mea, pe jumatate inconstient. Ce-i?! am intrebat enervat.
     Mi-am smuls privirea de pe ecan si m-am uitat in jurul meu, dar nimic. Nimeni nu mai era aici. Atunci cine m-a atrigat? Aud eu voci sau ce-am patit? Clar, am nevoie de-un control la cap cat mai curand posibil.
     - Sunt aici, se auzi vocea blestematei mele surori, Ino, din spate. Imediat m-am intors, pentru a o privi stand rezemata de perete. Unde ti-erau gadurile? Cumva te gandeai la ...
     Dar n-am lasat-o sa termine, nefiind sigur ce voia sa spuna, dar, probabil, ceva neplacut.
     - Mai taci! Ce vrei? am marait nervos.
     - Te-am trezit din reverie pentru ca filmul s-a terminat de aproximativ un sfert de ora, iar tu nu te-ai clintit din loc. De fapt, stateai chiar concentrat pe ecranul stins, si asa era cam dubios.
     M-am ridicat fara sa spun nimic, nestiind ce as fi putut sa-i zic mai exact. Nici macar eu nu stiu ce-am azi, de ce sunt asa de ganditor. N-am mai fost asa de mult ...
     M-am dus in bucatarie pentru a-mi lua un pahar de apa. Acolo era si restul familiei mele. Cu totii comentau de filmul acela idiot ... Cat de patetic!
     Am plecat in camera mea cat de repede am putut, nevrand sa-i mai aud vorbind de film. Nu pot sa inteleg ce le-a placut la el! A fost prea tipic si a avut un sfarsit la care se astepta toata lumea. Nu are nimic, dar absolut nimic, special!
     Ma rog.
     Cred ca ma voi culca. Sau voi canta din nou. Sau voi asculta din nou muzica. Sau sa citesc? Nu. Nu. Nu. Si nu. Atunci ce fac? Nimic, mi-am raspuns singur la intrebare.
     Sunt extrem de plictisit, deci trebuie sa fac ceva. Sunt disperat! Daca nu imi gasesc cat de curand o ocupatie, imi voi singur da pumni in cap, numai pentru a nu-mi auzi gandurile. M-am saturat de gandurile mele! Sunt patetice, exact ca mine.
     Ar trebui sa nu ma mai plang atata si sa accept realitatea. Pana la urma nu am nimic de facut, trebuie sa stau cu Haruno in camera. Trebuie sa o suport.
     Si daca ajunge sa ma cunoasca? mi-am pus o intrebare retorica.
     Bineinteles ca va ajunge sa ma cunoasca. Bineinteles ca si eu voi ajunge sa o cunosc. Si ce daca? Asta e! Pana la urma, poate chiar vom ajunge sa nu ne mai uram. Desi nu, nu cred ca asta este omeneste posibil. Ura crescanda dintre noi nu poate fi nici macar un pic diminuata, nici gand sa dispara.
     Hmm ... Daca ne vom cunoaste, intr-un fel sau altul, unul pe celalalt, atunci vom avea noi avantaje, si desigur, dezavantaje, in momentele cand ne certam. Asta va fi bine. Dar si rau. Voi folosi tot ceea ce voi afla despre ea impotriva ei. Poate chiar am sa-i fac viata aici un calvar ... Tentant. Foarte tentant.
     Sa le intreb pe surorile mele daca ma vor ajuta cu planul meu de enervare a Sakurei pe termen lung? Sau sa ma descurc singur? Oare ma voi descurca singur? Oare voi avea nevoie de ajutor?
     Nu. Nu cred. Ma descurc.
     Ma indrept spre cel mai apropiat geam, privind ploaia. Picaturile reci se preling incet pe geamul meu, asemeni lacrimilor ce cad lin pe obraji. Este trist. Ma intristeaza sa vad cum cerul varsa lacrimi de ploaie, mici picaturi cristaline ce au o viata atat de scurta. Ma face sa ma simt pur si simplu gol, incomplet. Ca si cum sufletului meu ii lipseste ceva. Dar ce? Ce-mi lipseste? Si de ce ma simt asa? Nu am mai avut niciodata acest sentiment. Oare e de la ploaie? Sau de la gandurile mele? De la ce? Ce-mi provoaca aceste sentimente disperate, ce?
     Clar: viata ma uraste, destinul vrea sa ma omore, iar soarta-i contra mine. Totul este impotriva mea.

Superr . Mai vreau !