Jocul fatal

Subiect: Jocul fatal Joi Mai 02, 2013 4:58 am

     Offff, Doamne, am scris pentru prima data în viaţa mea cu diacritice, ceea ce a fost, într-adevăr o provocare. Cred că n-am făcut niciodată ceva mai îngrozitor! Sper să nu fi scăpat câteva, totuşi.
     Acum, vreau să vă mai zic doar să mă iertaţi pentru mărimea minusulă a capitolului. promit că mă voi revanşa data viitoare, doar că simţeam că aici trebuia să opresc acest prim capitol.
     Sper să nu fie dezamăgitor. Îmi doresc mult de tot să vă placă acest nou fic şi să vi se pară interesant.
     Vă urez lectură plăcută!
     Asta-i, ca să-i zic aşa, poezia ficului. Cred ca pot zice că este un fel de prolog, nu?

Anti-dacă

De poţi să faci pe prostul, când altul te repede
Făcând-o pe deşteptul şi cu-n cuvânt nu-l cerţi,
De nu te-ncrezi în nimeni şi nimeni nu te crede
De-ţi poţi ierta păcatul, dar altora nu-l ierţi.
De nu rabzi nici-o clipă un rău să-l împlineşti
Şi dacă minţi mai tare, când alţii nu spun drept,
De-ţi place în iubire cu ură să loveşti
Şi totuşi îţi pui mască de sfânt sau înţelept.
De te târăşti ca viermii şi-n visuri nu-ţi iei zborul
Şi numai interesul îl sui la rang de ţel,
De părăseşti învinsul şi treci cu-nvingătorul
Şi-i vinzi fără sfială pe amândoi la fel,
De poţi să-ţi afli scrisul şi spusa tălmăcite
Drept adevăr, să-nşele mulţimea oarbă şi
Când vorbele şi fapta în vânt ţi-s risipite,
Tu dându-le la dracu’ poţi altele scorni.
De poţi să faci întruna dintr-un câştig o mie
Şi patria pe-o carte s-o vinzi la primul semn,
De nu-ţi plăteşti bănuţul luat ca datorie,
Dar tu să fii plătitul, găseşti că-i drept şi demn,
De poţi să-ţi storci şi gândul şi inima şi nervii,
Îmbătrânite-n rele, să facă rele noi
Şi sub nehotărâre, plecându-te ca servii,
Când toţi strigă ‘nainte, doar tu strigi înapoi!
Dacă stând în mulţime te-mpăunezi semeţ,
Dar lângă cel puternic îngenunchezi slugarnic,
Pe duşmani şi pe prieteni, tratându-i cu dispreţ,
În faţă-i linguşeşti şi-n dos ‘i-nşeli amarnic,
Şi dacă poţi să faci oriunde, oricând un rău
Şi-n umbra lui te-nlinişti, ca-n umbra unui pom,
Al tău va fi Pământul, cu tot prinosul său,
Vei fi-ntre Domni – întâiul, dar niciodată OM!

de Kostas Vanidis

Jocul fatal

Capitolul 1

- Calmul dinaintea furtunii -

     Revizuire.
     În faţă observ un bărbat îmbrăcat simplu, poartă o jachetă de culoare albastră - la fel ca şapca şi cămaşa; pare că nu vrea să iasă în evidenţă. Fruntea îi este încreţită, semn că s-a încruntat. Îsi verifică ceasul negru pe care-l poartă la mâna stângă. Mă uit şi eu la al meu ceas, identificând ora – şapte fără un sfert, seara. Traversează strada, ajungând pe partea cu banca.
     Înaintea lui merge o domniţă blonda, foarte slaba. Păşeşte apăsat şi hotărât. Aceasta este îmbrăcată într-un costum negru şi o cămaşa bleumarin; poartă o pereche de ochelari mari de soare. Afară este mohorât; aproape întunecat. Îsi ia telefonul de la ureche, băgându-l în geantă. Se îndreptă spre intrarea în bancă. Intră. Individul din urma ei o urmează încet.
     Banca se închide la ora şapte fix. Mai este exact un sfert de ceas.
     Merg şi eu. Desigur, nu îi urmăresc; am o cu totul altă treabă.
     L-am putut auzi pe paznic spunându-i domnişoarei cu părul de floarea-soarelui să se grăbească. Un domn, sigur muncea pe-aici, in această instituţie, vorbea la telefon. Am fost atent, fireşte, la convorbirea telefonică pe care-o purta cu o anume persoană:
     - Asta este inacceptabil! Făcu o scurtă pauză. Pentru că am făcut rezervarea ieri, continuă el. Da, o ora de masaj cu Tanya. Nu, sigur ea era, spoti el, încercând să nu îsi arate tonul iritat.
     Apoi a plecat, s-a îndepărtat de aria în care îl puteam auzi, urcănd scările pentru a ajunge la primul etaj al băncii. Pare destul de grăbit, am constatat eu. În schimb, am putut trage cu urechea la o alta conversaţie, dintre alţi doi angajaţi.
     - Trebuie să fiu sigur că banca aceasta este cât se poate se securizată.
     - Vă asigur, domnule, totul este în regulă. Am veriticat chiar eu, personal, şi am constatat că securitatea este perfectă. Nu aveţi de ce să vă faceţi griji.
     După s-au dus şi ei în altă parte, unde urechile mele nu mai puteau ajunge. Ceea ce înseamnă că eu mă pot preocupa de motivul pentru care am venit azi aici, şi anume să-mi schimb nişte bancnote în monezi de diferite valori.
     Mi-am îndreptat privirea spre frumoasa femeie cu parul roz pe care-o torturam saptămânal cu monezile. Părea că se pregăteşte să plece acasă, până când aude vocea amicei sale brunete. O secundă mai târziu am putut avea ocazia să banuiesc că despre mine s-a vorbit. De ce cred aşa o minunăţie? Simplu: drăguţa royalie m+a privit imediat după aceea. Şi, bineînţeles, nu este surprinsă să mă vadă; în fiecare zi de marţi a săptămânii vin practic s-o vizitez.
     Ce-i drept, îmi cam place de ea; arată bine, iar mie mi-ar face o deosebită plăcere să mă culc cu ea. N-aş avea nimic de pierdut, doar aş face rost de-o experienţă interesantă.
     Nu ştiu de ce, dar, dintre toate femeile care lucrază in această bancă, ea este singura care mă atrage. Restul, nu că n-ar fi frumoase, mi se par mult prea nefascinante, neintrigante. Dar ea, cu părul ei unic, de-un roz bombon neînchipuit, cu ochii mai verzi ca cel mai preţios smarald ţi ca cele mai crude fire de iarbă la un loc, cu un ten fără imperfecţiuni ... această fiinţă de gen feminin pare pur şi simplu divină, parcă căzută din cer.
     Gata cu revizuirea. Este timpul pentru acţiune.
     Dacă voi sta să mă gândesc prea mult la aceste detalii, nu+mi voi mai putea pune în aplicare planul conceput perfect.
     N-am mai stat pe gânduri, ci m-am dus direct la biroul ei, a rozaliei.
     - Bună ziua, îmi zâmbeşte forţat. Cum vă pot ajuta astăzi, domnule?
     - Aş vrea sa-mi schimbaţi bancnotă de o sută, i+am răspuns, înmânându-i dolarii. Ca de obicei, dacă se poate.
     Mă analizează circumspectă, parcă încercând să înţeleagă ceva.
     Am stuidiat-o şi eu, observând cât de plictisită putea să se simtă. A mai şi căscat de două ori în timp ce număra discurile ce are să mi le îmnâneze în câteva clipe.
     M-am mai uitat puţin în jurul meu, înregistrând fiecare mic aspect al oricărui lucru. Ce-i drept, nu-mi păsa câtuşi de puţin de aceste chestiuţe insignifiante, dar sunt întotdeauna folositoare pentru ca planul să fie un succes.
     Am observat o cutie de chibrituri roşu cu galben pe marginea biroului din faţa mea. Mă holbez la ea. Pentru o secundă am avut intenţia de-a o lua şi de-a o scutura. Totuşi, m-am abţinut, nedorind să-i distrag atenţia domniţei ce numără monezile pentru mine. Trebuie să-şi păstreze concentrarea, să aibă grijă să nu cumva să greşească.
     Hm. Încă nu cred că aş putea să înţeleg motivul pentru care ar avea ea, aceasta femeie încântătoare cu părul roz, într-o bancă, chibrituri. La ce i-ar putea ei folosi? Doar nu are de gând să dea foc vreunui lucru, nu+i aşa?
     Ha. Acum, practic, pierdeam timpul, neluând în seamă curgerea batjocoritoare a clipelor. Ce tâmpenie. Pe bune. Eu, nenorocit cum sunt, mă plâng de trecerea timpului şi, totodată, de plictiseală. Oh, cât de profund mă pot irita aceste mici clişee mărunte şi mult prea insignifiante.
     Am o poftă ciudată de control, care nu-mi pot da seama de unde mi se trage. Nu acum. Simt o dorinţă care-mi porunceşte să fiu absolut, un fel de rege al imperfecţiunii si diabolismului. Vreau cu o nesăbuinţă satanică să fiu un fel de zeu despre care să nu ştie nimeni, că un diavol ciudat care ar putea să încurce iţele sorţii tuturor oamenilor. Tind să cred că râvnesc să fac ceva, fără să îmi iasă de fapt nimic. Ca şi cum aş încerca să-mi pun o mască de sfânt sau de-nţelept.
     Mă simt într-un fel izbit de ură, fără să aibă niciun motiv plauyibil, nici măcar real. Nu cred că pot gândi aşa ceva, dar parca nici o clipă nu aş mai putea răbda un rău să nu-l împlinesc.
     Cred, fără să-mi dau de fapt seama, că vreau să contez. Pentru un moment, aceasta clipă inevitabilă, acum, vreau. Pentru cine, de ce, cu ce scop? Nu ştiu. N-are rost. Nici sens.
     Un fel de dor fără de nume îmi erupe diabolic din piept, încâlcindu-se fără voie în orice pârticică a fiinţei mele. Parc-aş fi neputincios. Aşa ma simt; aceasta este trăirea ce m-a învăluit fărp pic de ruşine.
     Totuşi, ar cam trebui să mă trezesc din reverie, să-mi revin şi să redevin stăpân pe mine. Aşa că, într-un mod ipotetic şi ilogic, îmi dau o pereche de palme şi vreo două şuturi mentale, pentru a mă readuce la realitate, pentru a evada din infernal minţii mele imposibile.
     - Poftiţi, îi aud vocea vie şi subţire a femeii frumoase ce stă în spatele biroului ce ne desparte.
     - Mulţumesc, i-am spus politicos, aruncând o scurtă şi rapidă privire la mormanul de cadouri ce se afla pe jos, lângă ea. Şi, încep eu o tentativă de conversaţie, sunteţi căsătorită?
     Ea păru confuză, aşa că i-am explicat:
     - Nu am putut să nu observ cadourile de nuntă.
     Apoi i-am zămbit ştrengar, sperând că nu are să se supere pe mine pentru că am tras cu ochiul.
     - De fapt, nunta va avea loc peste o lună, îşi contură şi ea un surâs pe chip.
     Mă impresionase acest gest al ei.
     Nu ştiu de ce, dar aş fi putut să jur că o puteam crede vreun fel de femelă timidă, care are o ruşine indescriptibilă în al său caracter. Muribund ca un prunc.
     Şi totuşi, este ceva, un lucru pe care - umitor! - nu-l pot înţelege. Parca aici există un anumit fapt încă neindentificat care-mi dă de înţeles că îmi doresc să vreau să-i cunosc acest suflet fascinant al său. Conştientizez că conştiintă strânge în palme un urlet sălbatic de fiară. Este ca şi cum ar încerca sa-l cufunde cât mai adânc posibil, să-l zdrobească cu totul; fără pic de milă, nicio urmă de compătimire. Aş numi asta o compasiune neexistenşială imprudent, lipsită de demnitate.
     Dar de ce nu vieţuieşte sobrietatea? Poate că se află şi ea pe acolo, până la urmă; o fi doar o formă imaginara de autocraticie. Se poate numi chiar prestigiu samavolnic, arbitrar. Sau poate, pot eu presupune, nu semn indeajuns de destoinic pentru a trăi. Cred că-I lipseşte demintatea.
     Sau pote doar aberez eu mult prea mult. Câteodată filozofez mult prea mult, într-o măsură exagerată. Mă pot bucura doar de faptul că nu mă afectează cu absolute nimic, ci, dimpotrivă, aş spune eu, îmi dezvoltă gândirea, mă face să aprofundez ca fiinţă patetic de umană.
     - Unde te va duce în luna de miere? întreb eu brusc, fără precauţie.
     La naiba! Ar fi trebuit să o iau şi eu mai uşurel, nu atăt de repezit. Cred că mi-am mai descoperit încă un defect, şi anume lipsa de chibzuinţă inexplicabilă de care dau dovada. Pe ăsta chiar nu ştiam că-l am; iar eu sunt de obicei mult prea conştient de ale mele detractări.
     Mă simt chiar josnic acum, fiind atât de ... uman. Practic, nu mai sunt asemeni unui roboţel care ştie tot , un geniu lipsit de genialitate. Ci sunt contrar a ceea ce eram mai devreme, adică o persoană care nu se cunoaşte chiar atăt de bine pe sine, care încă se chinuie să dezlege sensul vieţii. Dac-o avea, desigur.
     - În Maldive, îmi răspunde peste câteva secunde femeia care mă atrage fără prea multe explicaţii. Dar, ridică ea o sprânceană, ce te interesează pe tine, domnule?
     Tonul ei păru un picuţ iritat, parcă trădând un sentiment de agitaţie, discomfort, ce-l simţea tare profund, înfipt adânc în inima-i însângerată.
     Am rânjit prosteşte, aproape ca un copil mic.
     - Eram şi eu curios ... poate eu aş putea găsi o variantă mai bune. Tu ce crezi?
     Râse forţat.
     - Ce-i drept, nu cred. Îmi va părea tare rău să te anunţ că nu o să-mi placă nicăieri mai mult decât acolo.
     - Asta-i chiar păcat. Sunt sigur că eu sunt mai bun decât el. Am făcut o scurtă pauză apoi, gândindu-mă ce să-i mai spun. Are bani, din cauza asta stai cu el, nu? Am chestionat-o eu degajat, păstrând un ton cât se putea de nonşalant.
     Se strâmbă, părând deranjată de întrebarea mea.
     - Nu, bineînţeles că nu! se revoltă ea, într-un fel liniştită. Chiar îl iubesc, mă asigură fără pic de convingere în glas.
     Am chicotit, amuzat de felul stupid în care se minţea singură. Totuşi, m-am făcut că nu îmi pasă mai mult de-atât.
     - Bine, bine. Fie cum spui tu. Apropo, cum te chemă?
     Îşi muşcă buza inferioară uşor, evitând o mică izbucnire a sângelui. Apoi îmi replică, întinzându-mi mâna dreaptă:
     - Sakura.
     - Eu sunt Sasuke, îi zic automat, robotic, luându-I palma într-a mea. Încântat, adaug voios.
     Apoi rupem scurtul contact pe care l-am avut, eu anunţând-o că plec. Mă întorc şi fac trei paşi scurţi în faţă. Dar mă opresc.
     Ceva este suspect. De fapt, mai multe lucruri.
     În aer se simte un curent ce prevestşte numai nenorociri. Îmi îndrept rapid privirea spre uşa de la intrare, observând cum îşi fac apariţia doi tipi îmbrăcaţi ridicol. Unul blond, mai slăbănog, şi unul şaten, un pic cam mult mai plinuţ decât partenerul său. Îl observ pe cel din urmă băgându-şi mâna stângă în buzunarul pantalonilor. Scoate o armă. Imediat identific pistolul ca fiind un Classic Army Glock 26 Metal.
     Totuşi, nu cred că ăsta este singurul motiv pentru care ar trebui să îmi fac griji. De ce? Simplu: de la etajul întâi vin trei tipi mascaţi, fiecare posesând câte o mitralieră frumoasă, strălucitoare. Unul a rămas sus, aşezat foarte bine pe jos, fiind oricând gata să tragă în cineva, dacă este nevoie. Ceilalţi doi au coborât rapid pe scări, parcă nevăzuţi de nimeni altcineva înafară de mine.
     Gata, mi-am dat seama ce are să se întâmple aici.
     - Banca asta urmează să fie jefuită! am strigat, întorcându-mă rapid spre femeia necăsătorită a cărei nume am aflat că este Sakura.
     La naiba! Asta nu este absolut deloc bine!

» Jocul culorilor