A saptea viata...

Deci, cum am spus si in descriere este un one-shot [unicul de altfel:))], va avea trei capitole destul de lungi...
Sper sa va placa, astepti comm-uri, critici si parerei... va pupacesce LexX




Iubirea. Multi cred ca este un simplu sentiment, dar nu si eu. Nu! Iubirea nu inseamna doar atat. Este atat de usor sa iubesti, dar atat de greu sa intelegi ce este iubirea. Desi pare a fi un simplu sentiment, iubirea ascunde cele mai intunecate mistere ale unui om. Odata cu iubirea, in sufletul omolui se nasc o sumedenie de sentimente. Odata cu iubirea apare si gelozia. Odata cu gelozia apare si ura. Aceste sentimente, ce se dezvolta in timp, ce apar in lant, toate pornind de la iubire. Este atat de greu sa intelegi sufletul omolui, sa intelegi ceea ce simte. Iubirea, acel complex de sentimente, care poate fi descris in doua cuvinte "Te iubesc", dar oare sunt de ajuns aceste doua cuvinte? Este de ajuns sa spui cuiva "Te iubesc"? Nu! Iubirea nu se poate exprima decat prin fapte. Cuvintele sunt usor de rostit, cuvintele pot insela pe oricine, pot rani si pot vindeca, dar iubirea nu o pot exprima.

Iubirea m-a facut sa fiu ceea ce sunt. Ea m-a transformat in ceea ce nici nu imi imaginam ca voi deveni. Mi-a schimbat radica viata, m-a facut sa o privesc altfel. M-a facut sa devin din fata naiva si credula care eram, fata rea si fara suflet. Totul a pornit de la o simpla dragoste, de la o rana ce a fost facuta cu ajutorul slabiciunii mele, cu dragostea ce i-o purtam. S-a folosit de ea pentru a ma rani, pentru a ma schimba.

Ma gandesc cum ar fi fost daca nu l-as fi intalnit... daca nu l-as fi iubit. Poate mai bine, poate nu ma durea atat de mult, dar as fi ramas aceeasi fata naiva. Uneori ma gandesc daca mi-a facut bine sau rau, daca e bine ca am aflat ce este dragostea si ura, daca e bine ca am aflat ce este durerea sau daca este rau. Nu inteleg pe deplin tot ceea ce simt, dar cine o face? Nimeni! Putini mai pun pret pe iubirea adevarata, putini mai cred in ea. Totul porneste de la un simplu "Te iubesc" si se termina cu un dureros "Te urasc". Toate aceste cuvinte indeamna oamenii sa-si piarda increderea in adevarata dragoste, sa se teama de ea. Iubirea fara suferinta nu va exista niciodata, iar oamenii se tem de durere, fug de ea. Ne ascundem sentimentele, ne afisam o masca dura, ce nu poate fi sparta. Sentimentele ni le inchidem intr-un sertar al inimii, ce este imposibil de gasit.

Privesc ploaia si ma gandesc la micile perle cristaline ce isi pierd viata in doar cateva secunde. Aceste picaturi de ploaie, care risca totul in viata si sfarsesc in a deveni una cu pamantul rece, oare sunt fericite? Oare au sentimente? Cine poate da un raspuns la aceste intrebari? Cine poate sa inteleaga mentalitatea unei picaturi de ploaie? Nimeni! Toti suntem preocupati cu propria persoana. Toti urmarim sa ne fie bine noua, sa fim fericiti si sa nu suferim. Dar oare exista fericire fara iubire? Nu! Este doar o iluzie a fericirii, o urma a ei. Esti fericit, dar parca ceva lipseste, este ceva de care ai nevoie, o persoana cu care sa imparti acea fericire pe care o simti. Adevarata fericire vine atunci cand iti imparti visele cu persoana iubita, dar oare este asta posibil fara sa intervina durerea? Este posibil sa fii fericit alaturi de persoana iubita fara sa intervina suferinta?

Ma ridic de pe pervazul geamului, cu gandul sa ma schimb pentru a face o plimbare. Ma apropii de dulapul meu si imi aleg o tinuta lejera, un trening. Imi pieptan parul auriu asemeni razelor soarelui si il prind intr-o coada. Imi iau o pereche de adidasi negri, dupa care ies din apartament si ma indrept spre parcul din centrul orasului. Cat de frumos poate fi acest anotimp, atat de linistit, de... mirific. Oriunde ma uit vad copaci infloriti, iarba verde si proaspata, pasarelele ce ciripesc voioase... totul este in armonie, totul pare o perfect, dar oamenii strica totul. Oamenii cu falsitatea lor, cu... acea masca ce a fost construita cu ajutorul timpului si a durerii. As vrea sa fiu o pasare. Sa zbor pe bolta cereasca fara nici o grija, sa nu ma intalnesc cu durerea, sa nu aflu si sa nu fiu nevoita sa aflu vreodata ce este ea si ce rani cauzeaza. Am fost prinsa in acest blestem al lumii, am fost prinsa in aceasta lume nepasatoare... falsa. Fiecare minut pe acest Pamant pare o eternitate, fiecare clipa trece din ce in ce mai greu si iti da impresia ca timpul sta in loc...

Constat ca am ajuns la destinatie, am ajuns in acel minunat parc. Florile multicolore ma invita sa intru, sa ma asez pe o banca si sa le simt mireasma imbietoare, sa le admir in toata splendoarea sa. Copacii infloriti fac umbra bancilor ocupate de diferite persoane, de la copii pana la batrani. Acei copii, singurii care nu au intrat inca in acel blestem crud al durerii, singurii care mai sunt neatinsi de soarta si... puri.

Ma asez pe o banca mai retrasa si privesc peisajul sublim ce mi se intinde in fata ochilor. Un sentiment de liniste ma cuprinde, un sentiment ce ma face sa ma simt oarecum... bine. Imi place aceasta stare, imi place sa fiu linistita si sa cred ca tot ce este frumos ma inconjoara, dar ajung la concluzia ca toate acestea sunt doar iluzii, doar... vise. Nimic din ceea ce simt acum nu conteaza... nimic. Toate acestea vor disparea asa cum au aparut, fara urma. O stare de bine nu aduce fericirea, asa cum o mica suparare nu aduce tristetea. Lucrurile mici nu conteaza, nu au valoare. Ele sunt trecatoare, aducand o falsa fericire pe moment ce dispare exact asa cum a aparut.

Oftez resemnata si parasesc mica mea "lume" interioara, revenind la realitate, la realitatea cruda in care traiesc. Tot ceea ce ma inconjoara este un fals, tot ceea ce imi provoaca o stare de bine acum, mai tarziu ma va rani. Acea rana ce e deschisa si sangereaza m-a facut sa-mi deschid ochii, m-a facut sa vad lumea asa cum este ea. Acum adevarata fericire nu mai exista. Adevarata fericire, ce este adusa de persoana iubita, a disparut datorita oamenilor. Datorita faptului ca ei nu mai pun pret pe iubire, nu mai au incredere in altii, nu se mai gandesc la cei din jurul lor, ci doar la ei si la persoana lor. Le e frica de durerea ce o aduce dragostea. Le e frica sa simta acea durere sfasietoare si continua sa-si ascunda sentimentele, blocand fericirea sa ajunga la ei. Blestemul iubirii isi face simtita prezenta atunci cand te astepti mai putin si loveste acolo unde doare mai tare. Nimeni nu scapa de aceasta soarta cruda, nimeni nu scapa de blestemul iubirii. Suntem obligati sa-l purtam toata viata, pana cand aceasta se sfarseste.

Ma ridic de pe acea banca, neavand in minte o destinatie spre care sa ma indrept. Nu are rost sa stau si sa-mi plang de mila pentru ceea ce a fost. Trebuie sa incetez sa privesc in trecut si sa ma concentrez pe prezent. Nu am de gand sa fac aceleasi greseli pe care le-am tot repetat. Nu am de gand sa ma mai incred in cineva. Nu merita! Acea fata naiva ce eram in trecut a disparut odata cu el. Tot ceea ce a ramas in urma a fost durerea si suferinta. Amprenta iubirii... Dar nu! Nu am de gand sa mai cad in cruda capcana a sentimentelor. Atunci cand iubirea isi pune odata amprenta, inveti sa joci dupa regulile ei, castigand intr-un final.

Merg pe acea carare ce ducea la iesirea din parc. Mirosul florilor de primavara imi inunda narile, creandu-mi o senzatie oarecum placuta. Ies din acel parc si ma plimb pe alee. Destinatia? Nici macar eu nu o stiu. Merg unde ma ghideaza inima. Ceva din fata care eram a ramas, ceva ce ma face sa cred ca speranta nu a disparut, dar nu inteleg nici macar eu de ce cred asta. Tot ceea ce s-a intamplat m-a marcat, m-a... schimbat. Pana in acel moment traiam in propria-mi lume, fara sa vad cruda realitate. Traiam intr-un univers paralel, unde nimic nu-mi putea face rau, unde totul este doar lapte si miere. Dar totul s-a schimbat. Totul a luat o intorsatura brusca intr-un timp atat de scurt... viata mea s-a schimbat intr-o singura clipa. Totul a devenit negru... inima mea si-a pierdut culoarea, viata mea e pictata in alb si negru.

Ma trezesc din transa in care ma aflam si ma uit in jurul meu. Oamenii treceau nepasatori pe langa mine, fara nici o grija, indreptandu-se spre destinatii necunoscute mie. Vad chipurile lor, dar nu pot citi nimic in acei ochi reci, distanti. Acele masti sunt prea greu de spart, e greu sa treci de ele, sau poate ca este... imposibil.

Mergeam cu pasi marunti spre casa, dar se pare ca nu asta era dorinta inimii mele. Nici eu nu inteleg ce se intampla cu mine. Vreau atat de mult ceva, am nevoie de acel ceva, dar nu stiu ce si unde as putea sa-l gasesc. Tot ceea ce simt este durere si agonie. Inima mea plange cu lacrimi de sange, rana e in permanenta deschisa si nu accepta vindecare. Acea rana va continua sa sangereze pentru a ma tine conectata cu realitatea, pentru a ma ajuta sa ocolesc capcanele acelui blestem. Odata cu inchiderea acelei rani, contactul meu cu realitatea se va pierde, iar eu voi cadea din nou in ghiarele iubirii, facandu-ma sa simt mai multa durere, sa simt ceea ce nu am mai simtit niciodata.

Nu eram atenta pe unde mergeam si... BUF! M-am izbit de cineva. Ies din micuta mea "lume" si imi ridic privirea catre persoana din fata mea. Era un... baiat. Ma uit la el atent, il studiez din cap pana-n picioare. Nu avea nici un defect fizic. Chipul lui era bland, era oarecum... diferit. Parul saten ii cadea pe fruntea fina si catifelata, ajungand la acei minunati ochi de un albastru pur. Conturul fetei era perfect... prea perfect. Incetez sa ma mai holbez la el si ma ridic de jos, cerandu-mi scuze pentru acel mic incident. Nu spune nimic. Privirea lui era pierduta, parca ar fi in alta lume. Se uita la mine, dar totusi nu era constient de ceea ce face, parca era un mort-viu. Il zgaltai usor si el isi revine la normal. Se uita la mine, in ochii mei, iar eu imi feresc privirea de acel albastru infinit din ochii lui. Imi cer inca odata scuze, dupa care trec pe langa el, continuandu-mi drumul.

Merg incep pe aceasi alee indreptandu-ma spre casa. Nu-mi pot scoate din minte acel baiat, nu pot sa-l uit, sa dau uitarii acel mic incident. Rana din inima mea parca acum isi cauta un leac, un leac pe care l-a gasit, dar nu il poate atinge. De ce ma simt asa? De ce dintr-o data durerea din inima mea incepe sa dispara? De ce sufletul meu vrea sa piarda contactul cu realitatea? Off... nu stiu ce sa fac, cum sa abordez aceasta situatie. Ma simt ciudat, inima mea imi spune ca e timpul sa inchid acea rana, sa trec mai departe si sa risc totul pentru fericire. Dar oare asta trebuie sa fac? Oare nu voi cadea din nou daca imi fac prea mult avant? Oare nu voi suferii din nou, chiar mai mult decat o fac acum? Mii de intrebari mi-au invadat mintea, iar eu nu le pot da raspuns. Nu stiu ce sa fac, cum ar trebui sa procedez.

Acele intrebari mi se invart in minte, cauta un raspuns, dar e imposibil de gasit. In mintea mea apare din nou chipul acelui baiat, dar de ce el? Toate intrebarile au capatat un raspuns. Toate intrebarile au ca raspuns persoana lui, dar de ce? Ce are atat de special un necunoscut? Cu ce a reusit sa ma vrajeasca incat sa ma gandesc incontinuu la el, incat sa-mi alunge toata suferinta ce o am in suflet?

Ajung intr-un sfarsit acasa, adancita in ganduri. Ma duc in camera mea si ma trantesc in pat. Tot ceea ce vroiam sa fac in acel moment era sa dorm. Sa uit de toate, sa uit de... el. Cel care mi-a intrat in minte si nu mai vrea sa iasa de acolo. Un strain. Inchid ochii in speranta ca voi adormi, dar nu pot. Pur si simplu somnul nu vrea sa-mi faca si mie o vizita. Parca ar vrea sa raman treaza, sa ma gandesc la el, dar de ce? Din nou aceeasi intrebare. Cine este el? De ce simt ca il cunosc atat de bine? De ce simt ca este o parte din mine?
Ma las invinsa de insomnie si ma indrept spre raftul cu carti. Trebuie sa-mi gasesc o ocupatie, sa fac ceva sa treaca timpul. Poate somnul se indura si vine si pe la mine.

Ma uit timp de catvea minute la raftul cu carti, cautand cu privirea o anumita carte. Nu stiu de ce, dar sunt atrasa de acea carte, vreau sa o citesc, vreau sa aflu ce mistere ascunde in acele randuri scrise, acele randuri necunoscute mie. Am gasit-o! "Mituri ale iubirii". Off... din nou iubirea. Mereu ma duc cu gandul la ea, mereu ii simt lipsa. Nu am fost niciodata curioasa de acea carte, de ce tocmai acum? De ce vreau sa citesc despre iubire atunci cand inima mea este in agonie? De ce?

Ma asez in pat si deschid cartea. Cu fiecare rand citit ma captiveaza din ce in ce mai mult. Sunt lucruri pe care le stiam, dar si lucruri pe care acum le aflu. Iubirea este atat de misterioasa, ascunde atat de multe lucruri. Toate acestea sunt ascunse intr-o simpla carte, sperand ca cineva o va deschide intr-o zi.
Un mic paragraj mi-a captat atentia, un paragraf despre care nu am auzit niciodata, ceva ce ma duce din nou cu gandul la acel baiat... de ce mereu el? De ce acum? Oare ce legatura are cu mine?
Citesc din nou si din nou acel paragraf, incercand sa-l inteleg. Fara speranta! Nu stiu ce vrea sa transmita, pur si simplu mintea mea refuza sa se gandeasca la o asemenea posibilitate. Oare acest mit e adevarat? Oare chiar exista asa ceva?
Recitesc din nou acea sintagma, de aceasta data cu mai multa atentie. Stau putin pe ganduri, dar nu reusesc sa gasesc cuvantul cheie pentru a afla mesajul ce mi-l trimite. Nu reusesc sa-mi dau seama la ce se refera.
"Mitul androginului este o legenda ce spune ca intr-un univers paralel cu al nostru, in lumea Creatorului existau fiinte perfecte-androginii. Acestia aveau forma sferica fiind compusi din doua jumatati: o femeie si un barbat. Datorita perfectiunii lor, androginii au devenit orgoliosi, incalcand astfel principiile Creatorului. Acesta, pentru a-i pedepsi, i-a separat in doua si i-a trimis pe Pamant, fiind blestemati ca timp de sapte vieti sa-si caute jumatatea originala. In fiecare din cele sapte vieti ei se intalnesc, dar nu pot fi impreuna, iar la sfarsitul ultimei vieti se reuneasc si sa mor impreuna, ajungand ceea ce erau la inceput, intorcandu-se in lumea din care provin."

Ma intreb daca acest lucru este posibil, daca exista asemenea fiinte perfecte. Daca ar exista, oare eu la ce viata as fi? Oare as fi la prima, sau la ultima? Nu inteleg! Nu pot intelege aceasta mentalitate. Nu-mi dau seama ce poate insemna acest lucru, dar sunt sigura ca este doar o legenda... nimic din acestea nu este real... nimic.
Intr-un sfarsit, somnul trece si pe la mine, aruncandu-ma in lumea viselor...

Hi, my darling! Am ajuns si eu pe aici si vreau sa iti spun ca imi place. Chiar imi place si descrierea si actiunea si ideea si mai tot.. Mai tot deoarece am vazut micile greselute de tastare si cred ca erau si 2 sau 3 de exprimare.. Oricum.. Mi-a placut in special partea cu legenda, pe care eu spre deosebire de personajul tau, am inteles-o. Descrierea e din abundenta si asta e bine, deoarece eu asta urmaresc atunci cand citesc ceva. Cam multe intrebari.. In fiecare paragraf aveai cate vreo 2-3 intrebari din acelea retorice, ce voiau totusi a avea un raspuns. Ai repetat de multe ori cuvantul iubire la inceput insa nu a fost ceva chiar suparator. Dialogul nu a existat. Desi la intalnirea cu baiatul cu ochi albastri puteai pune unul micut in locul descrierii fiecarei replici. Acolo chiar ar fi mers unul. Ideea nu pot spune ca e extraordinar de originala insa mie imi place muuuult, muuuult de tot. :aww: Cam asta e.. Astept cat mai repede nextul, care sper sa vina cat mai repede. ByE!!

Capitolul 2: E chiar real?

Dimineata nu intarzie sa apara. Razele soarelui se furiseara in camera mea, trezindu-ma din somnul meu dulce. Toata noaptea nu m-am gandit decat la acel mit. Oare e real? Sau e doar o legenda? Nu stiu, nu am de unde sa stiu, dar vreau sa aflu. Vreau sa stiu mai multe despre asta, dar cum pot face asta?

Fara sa-mi dau seama, in mintea mea patrunde din nou acel baiat. Iar el? De ce apare atunci cand ma astept mai putin? De ce ma gandesc incontinuu la el? De ce? Imi invadeaza mintea, circula in voie si imi atinge cele mai sensibile parti ale sufletului. Cine este el? De ce m-am intalnit cu el?
Nu mai vreau sa ma gandesc la asta, nu mai vreau sa fac asta. Ma ridic vijelios din pat si ma indrept spre baie. Imi fac siesta de dimineata, apoi ma intorc in camera si ma imbrac. Vreau sa ies sa fac o plimbare, sa evadez din prorpiile ganduri, sa le dau uitarii, dar voi putea?

Imi eliberez mintea de orice gand si ies din apartament. Ma indrept cu pasi rapizi spre mall. Nu stiu de ce, dar vreau sa ajung acolo. Simt ca trebuie sa fiu acolo, dar nu stiu de ce. Ce as putea face eu in mall? Nu am dispozitia necesara pentru cumparaturi, nu vreau sa fac asta.
In cateva minute in fata mea se intinde uriasa cladire comerciala. Picioarele mi se misca singure spre un loc necunoscut mie. Ma uit in lift si urc pana la etajul cinci. Fara sa ma mai gandesc, intru intr-un restaurant si ma asez la o masa. De ce restaurant? De ce trebuie sa fiu aici? Nu imi inteleg propriile sentimente, nu imi mai inteleg gandurile, intentiile.

Un baiat ma trezeste din visare, atunci cand ma intreaba ce vreau sa comand. Off, am uitat ca sunt intr-un restaurant. Ii spun ca as vrea o prajitura si un suc, dupa care pleaca sa ia comenzile celorlalte mese.
Stau si ma gandesc in continuu la un motiv pentru care ar trebui sa fiu aici. Nu are nici un sens, nu inteleg! Ce caut aici? De ce am venit?

Din nou, aceeasi persoana imi raspunde la toate intrebarile. El! Este chiar aici, iar acum eu am inteles totul. Acea legenda, acea intalnire si acele sentimente... totul. Totul este adevarat, acel mit nu este o minciuna, este purul adevar. Dar acum intrebarea este: Oare la a cata viata sunt? Off... scap de una, dau de alta.

Ma uit la el, iar el se uita la mine. Acea privire blanda, calma. Ma pierd in acel albastru absolut superb... pur. As sta sa-l privesc o eternitate si nu m-as satura. Intr-un fel, el a reusit sa-mi aline toata durerea ce o simteam, dar oare nu ma va face si el sa sufar? Nu voi cadea din nou in blestemul dragostei?
Nu vreau sa mai cred in adevarata fericire. Nu vreau sa ma mai incred in nimeni, dar totusi... el ma face sa ma simt fericita numai dintr-o privire. De ce? De ce tocmai acum a aparut?

Ma uit la el parca vrajita. Nu s-a clintit din acel loc nici o secunda. A ramas blocat, la fel ca mine. Am ramas nemiscati si ne-am privit. O privire ce spune atat de multe lucruri. O privire ce iti poate face atat de mult bine, dar si foarte mult rau.
Il vad cum pasii lui il ghideaza spre masa la care ma aflam. Se aseaza pe scaunul din fata mea si ma priveste. Acelasi lucru fac si eu. Il privesc in ochi, acei minunati ochi, care imprastie in jurul lor numai bunatate si fericire. Oare chiar m-am indragostit? Sau e doar o atractie fizica neinsemnata? Nu imi inteleg propriile sentimente, propria inima. Secundele par minute, minutele par ore. Nu stiu de cand stam si ne privim in ochi. Imi pare o eternitate de cand stau aici. Timpul s-a oprit in loc doar pentru noi. Nu mai exista nimic pe Pamant. Doar noi doi.

Ma trezesc din transa cand ii aud minunatul glas cristalin. Imi rasuna in minte ca niste clopotei. Vocea lui. O voce atat de blanda, atat de calma. Ceva ce nu am mai intalnit inainte la un baiat. Parca e... perfect.

- Kail, incantat! Imi spune acesta intinzandu-mi mana si afisand un zambet dulce.

Off... acel zambet, acea privire, el. Este tot ceea ce mi-am dorit vreodata, poate chiar mai mult. Din prima clipa in care l-am vazut m-am indragostit. Cat de mult am incercat sa ma feresc de acest lucru, nu am putut. Nu am reusit sa-i rezist. Nu am putut sa-i spun nu inimii. Acea rana care chiar ieri era deschisa si sangera, acum parca nici nu mai exista. Inima mea zburda de fericire, parca ar vrea sa iasa din piept.

- Amelia, incantata! Ii spun dandu-i mana, pe care el mi-o saruta.

Acele buze, atat de fine, atat de moi. Daca eram in picioare, cred ca lesinam. Totul este perfect la el. Absolut tot. Nu ii gasesc nici un defect... nimic. El era intruchiparea perfectiunii. Era un inger cu chip de om.
Simt cum obrajii mei iau foc, facandu-ma sa rosesc puternic. Acel sentiment... iubirea a renascut inauntrul meu, facandu-ma sa ma simt minunat. Parca zburam. Acea intensa fericire ce o simteam pe moment... acea atractie fata de Kail... totul. Parca sunt intr-un univers paralel. Acea realitate cruda a disparut, dar de aceasta data sunt constienta de existenta ei. Stiu prea bine ca dupa aceasta fericire fara margini va urma o durere pe masura. Stiu ca va trebui sa sufar iar, dar de aceasta data imi asum riscul. Nu am decat o viata, trebuie sa o traiesc si cu bune, si cu rele.

Incepem sa discutam, sa ne cunoastem mai bine. Tot ceea ce imi spunea despre el imi parea atat de familiar, atat de cunoscut. Simt ca il cunosc de o eternitate, dar nu inteleg de ce. Din nou acel mit isi face simtita prezenta in mintea mea, iar Kail ma duce cu gandul la "jumatatea" mea. Nu Stiu daca este real sau nu, dar stiu sigur ca voi afla cu ajutorul lui, cu ajutorul iubirii ce i-o port.

Stam in acel restaurant timp de cateva ore. Vorbim incontinuu si parca nu ne mai oprim. Ma simt atat de bine in preajma lui, ma simt libera. Sunt... fericita. O fericire ce n-am mai simtit-o pana acum. Oare aceasta este adevarata fericire? Oare mi-am intalnit perechea in sfarsit? Oare este perechea despre care vorbea acel mit? Intrebari la care nu voi putea raspunde acum, dar in viitor poate voi reusi. Acum nu ma mai intereseaza trecutul, nici viitorul. Tot ceea ce conteaza este prezentul si nimic mai mult. Vreau sa gust din aceasta fericire atata timp cat ea va tine. Vreau sa traiesc fiecare clipa alaturi de el, pana cand fericirea se va sfarsi.

Noaptea isi face simtita prezenta, iar noi iesim din acel restaurant. Trebuie sa ajung acasa, am fost plecata toata ziua. Cred ca mama e foarte ingrijorata. Nici macar nu i-am spus ca ies, nu i-am spus unde ma duc si cu cine. Am plecat fara sa bag in seama pe nimeni. Am plecat trista si ma intorc fericita. Cine ma poate intelege? Mai nou, nici eu nu ma mai inteleg pe deplin. Inima mea s-a schimbat, s-a maturizat. I-a deciziile de una singura, fara sa ma lamureasca de ce. Ea comanda in interiorul meu, iar eu execut. Ma las ghidata de inima si se pare ca ea m-a adus la el, la cel care mi-a aratat ce e adevarata fericire.

Am iesit amandoi din mall si trebuia sa ne desparim. Il vad cum se apropie incet de mine. Din ce in ce mai aproape. Buzele noastre erau la doar cativa milimetri distanta, ii puteam simti respiratia calda si nerabdatoare sa-mi simta buzele. Timpul s-a oprit in loc, din nou simt ca pe acest Pamant numai noi doi existam, ceilalti au disparut, s-au evaporat. Trei milimetri, doi, unul... intr-o fractiune de secunda buzele lui mi le atinge pe ale mele, creand un sarut dulce, tandru, plin de pasiune, ce-l doream de mult timp. De cand l-am vazut am tanjit dupa buzele lui, dupa el...
Ne desprindem din acel minunat sarut, dupa care amandoi ne indreptam in directii opuse. Ma gandesc doar la el... doar la faptul ca il voi vedea din nou. Acea fericire ma acapareaza, pune stapanire pe mine.

Tot drumul am fost euforica. M-am gandit doar la acel sarut. Acel sarut prin care ne-am aratat unul altuia iubirea ce ne-o purtam. Ma gandesc doar la el, doar la faptul ca urmeaza sa-l vad din nou. In interiorul meu tremur de emotie, de placere. Atingerile lui fine, ce ma fac sa ma simt atat de bine, el ma face sa ma simt atat de bine, doar el.
Ajung intr-un final acasa, iar directia a fost camera mea. Ma schimb in pijama si ma trantesc in pat. Sunt atat de fericita, ma simt... implinita. Parca toate visele au devenit realitate, o realitate perfecta. Simt cum somnul ma ia in brate si ma arunca in lumea viselor...

Hi!! WoW!! Iti vorbeam despre acea incarcatura emotionala pe care o simt atunci cand citesc un text.. Ei bine, m-ai facut sa plang.. Mai ales ultima parte. Frumos, foarte frumos.. Chiar imi place mult. Abia steptam ca cei doi sa se intalneasca din nou. Greseli de tastare a fost una parca, si la exprimare nu pot sa comentez decat despre acele intrebari. Desi si ele au cam disparut, si este foarte bine. Dialogul iarasi nu a exisatat decat atunci, cu prezentarea, asa ca nu pot comenta nimic. De descriere ce sa mai spun... E superba.. Eu astept nextul si mai vorbim. :aww: ByE!!