Despre Craciun ☺ ☺ ☺

Crăciunul sau Nașterea Domnului (nașterea lui Iisus Hristos/ Isus Hristos / Isus Cristos) este o sărbătoare creștină celebrată la 25 decembrie (în calendarul gregorian) sau 7 ianuarie (în calendarul iulian) în fiecare an. Ea face parte din cele 12 sărbători domnești (praznice împărătești) ale Bisericilor bizantine, a treia mare sărbătoare după cea de Paști și de Rusalii.
În anumite țări, unde creștinii sunt majoritari, Crăciunul e de
asemenea sărbătoare legală, iar sărbătoarea se prelungește în ziua
următoare, 26 decembrie: a doua zi de Crăciun. De la debutul secolului al XX-lea,
Crăciunul devine și o sărbătoare laică, celebrată atât de către
creștini cât și de către cei necreștini, centrul de greutate al
celebrării deplasându-se de la participarea în biserică la rit spre
aspectul familial al schimbului de cadouri sau, pentru copii, „darurilor
de la Moș Crăciun”.

Originea termenului


Mulți cercetători (Pericle Papahagi, Vasile Pârvan, Sextil Pușcariu, Theodor Capidan, Nicolae Drăganu, consideră că termenul provine din latinescul calatio cu forma sa de acuzativ calationem. La romani prin calatio
se înțelegea convocarea poporului de către preoții păgâni în fiecare zi
de întâi a lunii pentru anunțarea sărbătorilor din luna respectivă, și,
prin extindere, sărbătoarea în general, căci cea mai importantă calatio era aceea de la 1 ianuarie. Până către sfârșitul secolului al IV-lea, nașterea lui Hristos se sărbătorea odată cu Boboteaza la 6 ianuarie, când se obișnuia să se facă anunțarea sărbătorilor de peste an (Paști etc.). Și cum celor de curând creștinați din Dacia și din sudul Dunării această anunțare li se părea apropiată de sărbătoarea păgână calatio,
au denumit cu acest termen sărbătoarea creștină a nașterii lui Hristos.
Datele la care se sărbătorește Crăciunul sunt orientative, pentru că nu
se știe data exactă a nașterii lui Iisus.

Alți cercetători (între care Aron și Ovid Densusianu, Al. Rosetti , Al. Graur ș.a.) derivă cuvântul Crăciun din etimonul creatio (cu acuzativul creationem, în latina vulgară creation/creatiun) deci ziua creării sau a facerii lui Iisus. Deși s-ar putea obiecta că acesta ar fi o concepție ariană
(care socotește că Fiul este o creatură a Tatălui), se poate răspunde
că poporul care a creat termenul nu putea cunoaște (și nu cunoaște nici
acum) asemenea subtilități teologice. În reacție la această ambiguitate,
elitele bisericești au înlocuit aceste termen popular cu acela de sărbătoarea Născutului (tot de origine latină), așa cum se constată în Evanghelia învățătoare din 1642 și în Cazania lui Varlaam din 1643,
pe baza aceluiași termen deci cu care și celelalte limbi neolatine
(romanice) - și nu numai - au derivat numele sărbătorii (Noël, Natal, Natale, Navidad, Nativity).

Alexandru Ciorănescu și Wagner consideră latinescul creātiōnem, „dar” cu sensul de „copil”, Crăciun trebuie să fi însemnat la început „Pruncul Iisus” . Alte etimoane latine care au fost propuse de lingviști, fără a fi convins un număr suficient de specialiști, sunt (in)carnationem (Lexiconul de la Buda), crastinum (Hasdeu 615) și Christi ieiunium
(Schuchardt, Literaturblatt VII, 154). Acesta din urmă seamănă cu
termenul uzual grecesc Χριστούγεννα (citit Hristúyena) însemnând Nașterea lui Hristos. Termenul apare cu diverse semnificații sau ca nume propriu în mai multe limbi care au fost în contact cu româna: limba bulgară, limba ucraineană, limba sârbă, limba rusă (rusa veche și rusa modernă).

Pe de altă parte, o posibilă etimologie poate fi legată de denumirea unei vechi sărbători păgâne a slavilor vestici și anume Korochun, Kračún, Karachun (în limba maghiară Karácsony înseamnă chiar Crăciun, iar cuvântul a fost preluat odată cu creștinismul de la slavi).

Sorin Paliga susține că termenul Crăciun este un cuvânt de origine Daco-Tracă legat de sărbătorile focului cu ocazia solstițiului de iarnă. Precum și în albaneză kercu „bucată de lemn”, în italiană Ceppo („Crăciun”, dar și „creangă”/„cracă”) tot așa și în română Crăciun
ar însemna „crenguță”/„crăcuță”. Aceasta posibilitate lingvistică este
susținută și de obiceiul roman de a pune crenguțe / crăci de copac la
casele oamenilor cu ocazia solstițiului de iarnă și a festivităților Sol Invictus
Istoria sărbătorii



Crăciunul a început să fie serbat de către creștini pe 25 decembrie, după cel puțin trei secole de la începerea misiunii de evanghelizare a apostolilor, anume începând cu secolul al IV-lea în Vest și începând cu cel de-al V-lea secol în Est. Inițial, sărbătoarea nașterii lui Hristos era ținută pe 6 ianuarie, istoricii știind azi că ea se celebra deja în 336 d. Chr., la Roma. (în Est, „Boboteaza”,
serbată la data de 6 ianuarie începând cu secolul al IV-lea, celebra pe
atunci nașterea, botezul și primul miracol al lui Iisus, în timp ce gnosticii (sectă creștină considerată eretică de către creștinismul canonic) serbau aceeași „Epifanie” în Egipt, încă din secolul al II-lea, tot la data de 6 ianuarie, când, în viziunea lor, „Iisus s-a arătat ca Fiul lui Dumnezeu la botez” ). Sextus Julius Africanus, un creștin din secolul al III-lea, este primul care alege în 221
d. Chr. această dată pentru nașterea lui Iisus, care însă nu va fi
celebrată încă multă vreme de către ceilalți creștini, care preferau 6
ianuarie.

În primele două secole creștine, a existat o puternică opoziție la
celebrarea zilelor de naștere a martirilor și a lui Iisus. Numeroși Părinți ai Bisericii
au emis comentarii sarcastice privitoare la obiceiul păgân de a celebra
zile de naștere, când, de fapt, sfinții și martirii trebuiau, în
viziunea lor, să fie celebrați la data matiriului lor, adică la data
„adevăratei lor nașteri” din prespectiva bisericii.
Mulți creștini ai primelor secole erau scandalizați și de veselia și
festivismul celebrării, pe care îl vedeau ca fiind o reminiscență a
păgânismului, în special al Saturnaliilor romane.

Ei aveau dreptate să afirme asta: plasarea sărbătorii nașterii lui Iisus Hristos
din momentul în care aceasta a început să fie celebrată de creștini,
exact la finele lui decembrie sau începutul lui ianuarie (adică 25 decembrie sau 6 ianuarie), se datora copierii tradițiilor păgâne, căci Evanghelia nu dă nici un detaliu despre data nașterii lui Iisus.

Din motive politice, așa cum sugerează istoricul Edward Gibbon,
ierarhia creștină a considerat copierea sărbătorilor și a riturilor
păgâne ca fiind soluția răspândirii accelerate a cultului lor în mase,
mase care pe atunci erau puternic atașate vechilor sărbători și practici
rituale păgâne.

Factorul pentru care primii creștini au ales datele de 25 decembrie sau 6 ianuarie ca moment al nașterii Fiului lui Dumnezeu a fost deci că la aceste date, în lumea romană, germanică și orientală se celebrau diverse date de naștere ale zeilor păgâni.
Povestea unui zeu salvator născut din fecioară pe 6 ianuarie sau 25
decembrie, nu era deloc nouă, cele mai multe culte păgâne ale vremii
adorând câte un astfel de zeu. Astfel, pe 6 ianuarie, data solstițiului
egiptean, era celebrată revărsarea apelor Nilului și în „cultele
misterelor” locale nașterea „eonului” din fecioară. Epifaniu,
scriitor creștin, redă în lucrarea sa ritul celebrărilor din 6 ianuarie
și semnificația acestuia la egipteni și la arabii din „Petra” (Eleusa,
unde se serba nașterea pruncului-zeu Dusares din fecioară. Alt scriitor
creștin, anume Ipolit,
descrie cum la Eleusis, în Grecia, se celebra tot atunci sărbătoarea
misterelor, când ierofantul exclama la nașterea pruncului sacru: „Fecioara care era grea a conceput și a născut un fiu!”. Tot pe 6 ianuarie grecii sărbătoreau nașterea zeului Dionis, zeul care ca și Iisus, transforma apa în vin.

O sărbătoare populară la Roma celebra pe 25 decembrie nașterea Soarelui neînvins (Dies Solis Invicti Nati, Deus Sol Invictus), ca simbol al renașterii soarelui și alungării iernii (ca și Saturnaliile).
Odată ce creștinii au abandonat celebrarea nașterii Fiului lui Dumnezeu
pe 6 ianuarie optând pentru data de 25 decembrie, scriitorii creștini
fac frecvente legături între renașterea soarelui și nașterea lui Hristos.

Triburile nord-europene (germanice) celebrau și ele, la aceeași dată,
„Iule”, pentru a comemora „renașterea soarelui dătător de lumină și
căldură”, de maniera în care și creștinii spuneau despre Isus, născut
tot atunci, că este „Lumina lumii”. Reprezentările numismatice romane ale lui Sol invictus
prezintă adesea un chip cu o coroană de raze, așa cum în primele
reprezentări creștine Iisus avea și el o coroană de spini. Astfel că, în
secolul al V-lea chiar, în vremea papei Papa Leon I cel Mare,
erau creștini care afirmau că serbează nu atât nașterea lui Hristos,
cât a zeului-soare, fapt care l-a determinat pe acest papă să-i mustre
pe rătăciți, însă nu negând cumva că trebuie cinstit zeul-soare, ci doar
că nu trebuie cinstit mai mult decât Hristos (Sermo XXII) .

Unul dintre zeii cei mai populari la Roma, în perioada ridicării creștinismului, anume Mitra,
avea și el ziua de naștere serbată pe 25 decembrie. Mitra era un zeu
persan al cărui cult și rit era și foarte asemănător creștinismului, așa
cum constata scriitorul creștin Iustin Martirul în Apologia sa prin secolul al II-lea, așa cum va remarca mai târziu și Tertulian la debutul secolului al III-lea. (De praescritione haereticorum). Pe la mijlocul secolului al III-lea, Sfântul Ciprian cartaginezul, clama extaziat: Oh, ce magică lucrare a Providenței că ziua în care Soarele s-a născut … Hristos și el se naște! .

Creștinii secolului al III-lea credeau că creația lumii a avut loc la echinocțiul de primăvară, pe atunci plasat pe 25 martie;
prin urmare, noua creație prin „întruparea lui Hristos” (concepția),
trebuia, în viziunea lor, să aibă loc tot pe 25 martie, moment de la
care numărându-se 9 luni (sarcina, gestația) se obținea data de 25
decembrie.

Sărbătorile din jurul solstițiului de iarnă au, după cum se vede, o
origine precreștină. Ele sunt legate în mod indisolubil de evenimentele
astronomice care au loc în acea perioadă.

Evenimentele astronomice, care în vechime permiteau stabilirea
datelor pentru monta animalelor, semănături și măsurarea rezervelor de
hrană pentru iarnă între recolte, ne permit să înțelegem apariția
diferitelor mitologii și tradiții culturale. În noaptea solstițiului de iarnă, un observator aflat în emisfera nordică poate observa cum cele trei stele din centura lui Orion se aliniază cu cea mai strălucitoare stea din est, Sirius,
indicând punctul unde va răsări soarele în dimineața de după solstițiul
de iarnă. De la data solstițiului de vară, soarele a descris un arc de
cerc descrescător de-a lungul cerului sudic. La data solstițiului de
iarnă, soarele își oprește coborârea pe cer iar durata de lumină zilnică
atinge minimul pentru 3 zile, timp în care soarele nu își modifică
poziția pe orizont. După acest moment soarele își începe ascensiunea pe
cerul nordic iar durata zilelor începe să crească. Bazându-se pe aceste
fapte, multe culturi dau acestui interval interpretarea unei renasteri a
soarelui și a unei întoarceri a luminii. Această întoarcere este
sărbătorită din nou la data echinocțiului de primăvară, când durata
zilei o egalează pe cea a nopții (dată de care se leagă în creștinism
sărbătorirea Paștelui).

Pomul de Crăciun



Obiceiul împodobirii bradului de Crăciun îsi trage originile de la
popoarele germanice. Tradiția s-a răspândit în restul Europei și apoi în
toata lumea după Primul Război Mondial. Între podoabele bradului
bomboanele de pom, globurile și ghirlandele au devenit clasice.


Moș Crăciun

Moș Crăciun este versiunea mai nouă a Sfântului Nicolae (în engleză: Santa Claus) care și-a făcut apariția în secolul I. El împarte cadouri tuturor copiilor în noaptea de Crăciun (de 24 spre 25 decembrie). Santa Claus este anglicizarea lui Sinterklaas care înseamnă Sfântul Nicolae în limba olandeză. Se pare că termenul Santa Claus a apărut în SUA prin contactul imigranților olandezi cu alte populații americane. Olandezii cultivați sunt conștienți că Sinterklaas
e sărbătoarea neaoșă, iar Crăciunul este sărbătoare de import.
Protestanții conservatori din Olanda nu introduc brad în casă de
Crăciun, fiind considerat obicei catolic de origine păgână.

Conform unei legende, tradiția cadourilor în noaptea de 24 decembrie spre 25 decembrie ar proveni de la Martin Luther
care ar fi propagat din anul 1535 aceasta datină numită Christkindl ca o
alternativă a obiceiului catolic Nikolaustag de pe 6 decembrie.
Multă vreme în familiile catolice a fost menținută mai departe tradiția
cadourilor de Nikolaus. Scopul lui Martin Luther ar fi fost să
trezească interesul copiilor pentru Cristos și să-i îndepărteze astfel
de datina catolică a cadourilor de Nikolaus, ea fiind un mod de
venerație a catolicilor pentru sfinți, lucru interzis protestanților.
Conform unei alte legende, Luther ar fi fost profund impresionat de
cerul înstelat, lucru pe care nu l-a putut reproduce în cuvinte pentru
familia sa, așa că a tăiat un brad, l-a pus în casă și a pus lumânări în
el și le-a aprins. Conform legendei, aceasta ar fi originea bradului de crăciun.
Colindele de Crăciun



Sărbătoarea Crăciunului este anunțată prin obiceiul copiilor de a merge cu colindul și cu Steaua,
pentru a vesti Nașterea Mântuitorului. De asemenea, o veche tradiție
este „mersul cu icoana”, un fel de colindat care se face de către
preoții comunității locale cu icoana Nașterii Domnului,
binecuvântându-se casele și creștinii. Colindele de iarnă sunt texte
rituale cântate, închinate Crăciunului și Anului Nou. Originea lor se
pierde în vechimile istoriei poporului român. Evocând momentul când, la
nașterea lui Iisus, s-a ivit pe cer steaua care i-a călăuzit pe cei trei
regi magi la locul nașterii, copiii - câte trei, ca cei trei magi -
merg din casă în casă cântând colindul „Steaua sus răsare...”, purtând cu ei o stea. Ajunul Crăciunului începe cu colindul „Bună dimineața la Moș Ajun!”,
casele frumos împodobite își primesc colindătorii. Aceștia sunt
răsplătiți de gazde cu fructe, covrigi, dulciuri și chiar bani. Unele
cântece de colindat au fost realizate de compozitori de muzică cultă,
cum ar fi: „Iată vin colindătorii” de Tiberiu Brediceanu, „O, ce veste minunată” de D.G. Kiriac, „Domnuleț și Domn în cer” de Gheorghe Cucu. Scriitorul Ion Creangă descrie în „Amintiri din copilărie” aventurile mersului cu colindele.

Colindele, precum și obiceiurile colindelor sunt prezente și la alte
popoare, și s-ar putea ca ele să dateze din timpul romanizării. De
pildă, colinda românească „Scoală, gazdă, din pătuț” există și la valoni, unde aceasta e cea mai răspândită .

Merry Chrismas !!! Ce va adus Mosul ?? :rjjuj: